Arhivă pentru Martie 2009

In Flames, varianta de avarie

Martie 31, 2009

Aşteptam un concert In Flames în România de aproape 10 ani, când albumul „Clayman” mi-a sunat plăcut în urechi, într-o perioadă nefastă a vieţi mele. În 2005, după ce am văzut DVD-ul lor „Used and Abused – In Live We Trust”, pofta de a merge la concert mi s-a acutizat. Aşa că nu puteam decât să mă bucur, după cum am mai spus aici, când am aflat că In Flames vor concerta şi la Bucureşti.

Ce-i drept, eram un pic reticent, după ce am auzit acum două luni că Jesper Strömblad, chitaristul fondator al trupei, s-a internat la dezalcoolizare şi că va lipsi din turneul actual. Mă rog, trupa angajase un chitarist bunicel să-i ţină locul lui Jesper, aşa că problema nu părea să fie prea mare. Mai ales că show-ul era la Arenele Romane, excelente pentru un concert In Flames, cu tot tacâmul – sunet, lumini, pirotehnie.

Prima dezamăgirea fost când am văzut cu surpindere că în Arene fusese instalat un cort demn de „Festivalul Berii”, în care fusese montată o scenă modestă şi nişte lumini departe de a fi spectaculoase. Înţeleg raţiunile organizatorilor (Events) pentru desfăşurarea concertului în cort (vremea putea să fie proastă, sonorizarea pentru asemenea incinte e mai ieftină etc.), dar cred că publicul trebuia să fie anunţat din timp în privinţa condiţiilor în care urma să aibă loc evenimentul.

Cortul ruşinii

Cortul ruşinii

A doua dezamăgire au fost trupele româneşti din deschidere, L.O.S.T. şi Snapjaw (las la o parte faptul că Godmode, a trei trupă românească de pe afiş, nu a mai cântat – nici aici organizatorii nu au simţit nevoia să ne ţină la curent). Nu formaţiile în sine mi-au displăcut, ci prostul obicei ca, în România, soundcheck-ul trupelor din deschidere să se facă în timpul alocat cântării. E destul de greu să mai aprecizi o trupă (mai ales una undergound) după ce auzi cum îşi reglează sunetul timp de o jumătate de oră, cu bătăi enervante în tobă şi cu probe de microfon („doi-zece” a fost înlocuit cu „psycho”).

Jumătate din In Flames - varianta de criză

Jumătate din In Flames - varianta de criză

Însă marele neajuns al concertului l-am descoperit când In Flames au urcat pe scenă: trupa nu avea decât un chitarist! Între două piese, vocalul ne-a anunţat că înlocuitorul lui Jesper a avut ceva probleme acasă, aşa că n-a putut să vină. Mare ghinion pe noi, mi-am zis, pentru că la Sofia, cu o seară înainte, In Flames cântaseră în formulă completă… Lipsa celei de-a doua chitări s-a simţit foarte rău la solouri şi la bucăţile cu chitări în terţă (care sunt destul de multe).

Anders

Anders Fridén, călare pe situaţie

Părţile bune ale concertului au fost două: prestaţia trupei şi reacţia publicului. In Flames în formulă de patru a sunat mai bine decât majoritatea trupelor româneşti în schemă completă! Chitaristul Björn Gelotte a cântat şi o parte din partitura lui Jesper, plus solourile; bassistul Peter Iwers, o namilă cu alură de viking, cântă fără pană pe un bass cu 6 corzi; bateristul Daniel Svensson a fost la locul lui; un mare plus pentru frontmanul Anders Fridén, pe care l-a ţinut vocea mai bine decât în alte concerte şi care a interacţionat excelent cu publicul. Una peste alta, suedezii s-au arătat foarte profesionişti.

Peter Iwers, Colosul din Gothenburg

Peter Iwers, Colosul din Gothenburg

Publicul (să tot fi fost 2.000 de oameni) i-a primit foarte bine şi a reacţionat energic la piesele de rezistenţă – „Cloud Connected”, „Only for the Weak” şi „My Sweet Shadow”. Spre deosebire de concertele recente din Bulgaria şi Croaţia, prestaţia In Flames a fost mai scurtă şi, având în vedere lipsa chitaristului, s-a renunţat la unele piese („Episode 666”, „The Mirror’s Truth”) în favoarea altora („Touch of Red”, „Egonomic”). Pentru rigoare, iata playlistul complet:

1. Pinball Map / 2. Delight and Angers / 3. Drifter / 4. Colony / 5. The Hive / 6. Cloud Connected / 7. Alias / 8. Move through Me / 9. Only for the Weak / 10. Touch of Red / 11. Disconnected / 12. Come Clarity / 13. The Quiet Place / 14. Egonomic / 15. Trigger / 16. Take this Life / 17. My Sweet Shadow.

Björn Gelote, un chitarist cât doi

Björn Gelote, un chitarist cât doi

În concluzie, un concert OK, dar un eveniment ratat.

Aici aveţi mai multe pozei făcute de mine la concert. Scuzaţi calitatea, dar spaţiul din faţa scenei rezervat fotografilor era meschin; în plus, un domn de la pază ne tot obliga să stăm cât mai jos pe timpul celor trei piese când am avut voie să fotografiem.

Fabulă autoeuroliberală

Martie 30, 2009

Liberalii merg în Europa cu buldozerul care stătea pe tuşă din decembrie, de când fusese respins la ITP.

Convoiul EuroPNL se continuă cu câteva figuri onorabile, dintre care a fost exclus, din păcate, elegantul roadster argintiu care făcuse o figură foarte bună la Bruxelles.

Niciun Citröen nu face parte din echipa galbenă care, înainte de start, va băga combustibil de la Rompetrol.

Bucureşti-Sibiu, dus-întors

Martie 29, 2009

Din scurta călătorie la Sibiu am ales 6 fotografii:

Munţii Făgăraş din România, nu din Noua Zeelandă

Piaţa Mare din Sibiu

Piaţa Mare din Sibiu

Pe o străduţă din Centrul Istoric

Pe o străduţă din Centrul Istoric

Curtea interioară a Primăriei

Curtea interioară a Primăriei

Cel mai atre graffiti ever

Cel mai tare graffiti ever

Munţii Bucegi, unde încă nu a venit primăvara

Munţii Bucegi, unde încă nu a venit primăvara

Partea frumoasă a călătoriei s-a încheiat la Ploieşti, la întoarcere. Pe marginea căii ferate, până la Bucureşti, sunt câmpuri întregi de gunoaie. Nu vorbesc despre pungi şi pet-uri aruncate ici-colo, ci despre tone de gunoi din care pasc cai. Asta n-am vrut să fotografiez. Dar dacă vreţi vreodată să emigraţi şi mai aveţi o mică îndoială că nu faceţi ce trebuie, luaţi trenul până la Ploieşti şi uitaţi-vă pe geam. That should do it.

Cheia e la Perjo!

Martie 24, 2009

Ieri am fost la Sibiu, unde graficianul Dan Perjovschi a primit titlul de „Cetăţean de Onoare” al oraşului de la primarul Klaus Johannis (care mi-a declarat „on the record” că nu candidează la o funcţie la Bucureşti, ci rămâne la Sibiu).

Gestul Consiliului Local din Sibiu care, la sugestia Livianei Dan, şefa secţiei de artă contemporană de la „Bruckenthal”, l-a făcut pe Perjo cetăţean de onoare, e mai mult decât salutabil. În contextul în care, în România, cetăţeni de onoare sunt numiţi cu o zdrobitoare precădere actori (de şuşe) şi cântăreţi (de muzică populară interpretată cu ceas Rolex la mână), faptul că autorităţile sibiene au avut urechile destupate şi au rezonat la o propunere dintr-o altă zonă nu poate decât să mă bucure. În acelaşi timp, îmi dau seama că, cel puţin în vremurile astea, evenimentul de la Sibiu nu prea are şanse să se repete altundeva în ţară, deşi există peste tot tineri artişti români din varii domenii care au confirmat.

Până una-alta, Perjo are cheia oraşului Sibiu, unde, în curând, îşi va face o casă în care îşi va muta arhiva de artă contemporană, cuprinzând cărţi şi cataloage strânse de 20 de ani din toată lumea alături de soţia sa, Lia. Construcţia va începe anul ăsta şi este în aşa fel gândită încât să poată deveni, în perspectivă, un centru cultural.

Aveţi mai jos un fragment din ceremonia de la Sibiu, cu o parte a discursului lui Perjo de acceptare a titlului:



Dream Theater în negru şi argintiu

Martie 13, 2009

Pe 23 iunie apare noul album Dream Theater, cu un titlul care deja promite satisfacţii auditive majore – „Black Clouds & Silver Linings”.

Lista pieselor este şi ea de bun augur:

01. A Nightmare to Remember
02. A Rite of Passage
03. Wither
04. The Shattered Fortress
05. The Best of Times
06. The Count of Tuscany

Albumul va fi lansat şi într-o variantă specială, însoţit de un CD cu mixurile instrumentale şi de un CD cu 6 coveruri. Cum eu sunt fan Dream Theater, dar şi fan coveruri, va daţi seama cât de greu o sa treaca timpul până în iunie, mama ei de relativitate! Uitându-mă la coperta albumului, şoarecele ăla alb mă face să cred că unul dintre coveruri va fi „Sugar Mice” de la Marillion, pe care Dudu a tras din greu aseară.

Cel mai slab Esquire

Martie 12, 2009

Am fost fan al Esquire-ului românesc de la primul număr, acum un an şi jumătate. În primul rând, mi s-au părut excelente profilurile (George Clooney, Sean Penn, Robert Downey Jr., dar şi Maria Dinulescu, Dragoş Bucur etc.); secundo, textele savuroase ale lui Radu Paraschivescu şi, de cele mai multe ori, ale lui Brăduţ Ulmanu; în fine, materialele de jurnalism narativ – portretul lui Cristian Nemescu şi campania lui Theodor Paleologu sunt primele care-mi vin în minte. Singura felie îm care gusturile mele nu se potriveau cu cele din revista era muzica (prea mult alternative şi britpop), dar asta e altă poveste. Una peste alta, Esquire era singura revistă de citit, printre atâtea alte reviste care se adresau bărbaţilor interesaţi doar de femei, muşchi şi maşini (not that there’s anything wrong with those…).

Minunea n-a ţinut mult mult. Numărul pe martie este de departe cel mai slab de până acum. Pe copertă e Clint Eastwood, unul dintre cei mai tenace regizori americani şi, probabil, un om foarte interesant. Mă aşteptam să citesc un profil al lui în revistă, dar n-am găsit decât două pagini amărâte în care ne dă sfaturi de viaţă. Apoi, un text slăbuţ despre Iulia Vântur – de ce or fi ales să scrie despre o aşa legumă (arătoasă, ce-i drept, dar tot legumă)? Singurul articol care mi-a plăcut este cel al lui Radu Paraschivescu despre ţepele pe care le-a luat de la edituri, în calitate de traducător.

Scăderea calităţii materialelor (atât ca subiecte, cât şi ca scriitură) mi se pare evidentă la numărul ăsta. Să fie de vină plecarea lui Cristi Lupşa (senior editor, un maniac al jurnalismului narativ şi responsabil pentru multe texte excelente din revistă) la Tabu? Sau e vorba de criză – umblă vorba că nu prea mai sunt bani şi că se vrea transformarea Esquire-ului românesc din lunar în trimestrial sau chiar bianual?

Indiferent care sunt motivele, din punctul meu de vedere, Esquire are probleme. Sper să le rezolve cât mai curând. Aş regreta să pierd una dintre publicaţiile de care am devenit dependent.

Dudu

Martie 11, 2009

El este Dudu, pre numele său de catalog Ibanez GSR200 BK.

Azi încep cu el o relaţie care sper să se dovedească trainică, respectuoasă şi plină de satisfacţii. Năzuinţele (iată un cuvânt care ar trebui folosit mai des!) noastre comune nu au încă un contur precis, dar presimt o colaborare mănoasă (încă un cuvânt underrated).

Să te stăpânesc sănătos, Dude, şi să ne simţim bine împreună!