Arhivă pentru Iulie 2009

Un altfel de Rambo

Iulie 30, 2009

Dezamăgit de cel mai recent film al lui Tony Scott, „The Taking of Pelham 123”, am trecut la recuperări necesare şi m-am oprit la „Rescue Dawn” (2006) al „tăticului” Werner Herzog.

Bazat pe un caz real real, filmul e povestea pilotului american de origine germană Dieter Dengler, doborât în jungla din Laos în 1966. Dengler a fost capturat şi închis într-o tabără din junglă, de unde a evadat şi a fost recuperat de americani după 3 săptămâni.

„Rescue Dawn” nu e „Rambo”, deşi povestea se preta. Maestrul Herzog a ales să o lase uşor cu pac-pac-ul şi să se concentreze pe stările personajelor şi, mai ales, pe junglă. Căci, după cum spune un prizonier la un moment dat, „jungla e adevărata închisoare”. Hăţişuri, munţi, râuri, ploi, insecte, şerpi – toate astea fac ca jungla să fie unul din personajele principale.

Închisoarea verde

Închisoarea verde

Pentru celelalte personaje, Herzog a ales cu mare folos: Christian Bale (mare actor, păcat că acum e folosit pe post de bâtă în filme ca „Terminator 4” şi „Public Enemies”), Jeremy Davies (acelaşi rol de ţicnit ca de obicei, dar foarte bine jucat) şi marea surpriză Steve Zahn (un măscărici care a jucat numai roluri de loser şi care aici e actor de primă clasă). Toţi trei au slăbit pentru filmul ăsta între 15 şi 25 de kg (la Bale e un mizilic, pentru „El Maquinista” a slăbit aproape 30!).

Christian Bale şi Steve Zahn

Christian Bale şi Steve Zahn

„Rescue Dawn” nu e filmul obişnuit de acţiune cu războiul din Vietnam. Închipuiţi-vă un „Rambo” subnutrit, speriat şi care, în loc să omoare sute de comunişti prin junglă, îşi abandonează arma. Super!

Anunțuri

Din vacanţă

Iulie 29, 2009

Din săptămâna de concediu petrecuta la mare, vă pot spune cu siguranţă că:

– drumul de la Bucureşti până la 2 Mai a durat 6 ore cu maşina, în condiţiile în care poliţia a închis A2 din cauza unor accidente şi ne-a deviat pe la Hârşova. Am trecut Dunărea pe la Giurgeni, plătind taxa de rigoare de 8 RON (aud azi că şi la Cernavodă se pune o taxă de 10 RON – la cât trafic e în weekend, cred că e soluţia ieşirii din criză!). De la ieşirea din Constanţa până la Eforie Nord am făcut o oră. Sfat prietenesc: nu vă duceţi la mare cu maşina în weekend.

– nici anul ăsta n-am văzut delfini, ceea ce e trist, dar imaginea asta m-a mai înmuiat:

Am ratat răsăritul din mare, dar am prins unul din nori.

– borşul de peşte de la Micul Golf are, vorba aia, „aceeaşi aromă şi gust sublim”.

– castelul de nisip pe care l-am făcut sezonul ăsta a rezistat 2 zile în mijlocul plajei şi a stârnit ceva invidie, dacă nu pentru arhitectură, măcar pentru durabilitate.

King of the Castle

– Vama Veche e o dezolantă în timpul săptămânii şi viermuială în weekend. Eclectismul Vămii (în care urlă rock, rap, punk, electro, jazz, manele şi tot ce vă trece prin cap) e stresant. Asta nu înseamnă că nu m-am alăturat gloatei, dansând beat în jurul infamului bec de la Stuf.

– m-am întors în Bucureşti pe la Negru Vodă – Adamclisi – Cernavodă -A2. În afară de faptul că şoseaua e goală, bine semnalizată  şi nu prea ai cum să te rătăceşti, drumul este minunat prin Dobrogea şi pe malul Dunării.

Cetatea Adamclisi

Cetatea Adamclisi. În plan foooarte îndepărtat, vârful monumentului Tropaeum Traiani.

După Paris în mai şi Marea Neagră în iulie mai urmează un weekend pe Transfăgărăşan şi cam ăsta va fi fost concediul meu pe 2009.

Alo, Mongolia, vine Mihai!

Iulie 16, 2009

Mihai Barbu, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, a plecat într-o călătorie de peste 20.000 de km pe motocicletă. Ţinta: Mongolia. Drumul lui o să-l poarte prin Ucraina şi Rusia, iar la întoarcere va trece prin Kazahstan, Kîrgîzstan, Tadjikistan, Uzbekistan, Turkmenistan, Azerbaidjan, Georgia, Armenia, Turcia şi Bulgaria. A plecat săptămâna trecută, se întoarce în noiembrie.

Mihai este un excelent fotoreporter şi, în plus, scrie foarte bine. Pentru călătoria asta şi-a făcut un site, ca să împărtăşească şi cu alţii, prin cuvinte şi imagini, ce a văzut şi prin ce a trecut. Site-ul este http://mongolia.ro, iar Mihai face update-uri când prinde un internet, cât de mic. A scris deja de două ori, o să vă placă. Aseară era la Kiev.

Mihai are curajul să se ducă singur (mă rog, pe şaua lui Doyle, un BMW F650GS Dakar) acolo unde mulţi dintre noi nu îndrăznim să ne gândim nici măcar în grup. Avem şansa să fim alături de el măcar prin intermediul relatărilor lui. Nu uitaţi: http://mongolia.ro.

Dream Theater la Kavarna

Iulie 6, 2009

Când am aflat, acum aproape o jumătate de an, că Dream Theater vor cânta la Kavarna (Kaliakra Rock Fest), mi-am zis că nu-i ratez. Într-un fel, m-am bucurat că urma să-i văd la bulgari, şi nu la români: la noi, mai ales cu ultimele amânări / anulări de concerte, exista riscul să nu iasă bine (ce s-a întâmplat aseara la Manowar mi-a confirmat temerile). Mai ales că, în România, nu cred că s-ar fi strâns peste 10.000 de oameni pentru Dream Theater, aşa cum s-a întâmplat la Kavarna.

Vineri dimineaţa am plecat din Bucureşti cu Maria, ne-am oprit preţ de o baie în mare, ceva plajă şi un borş de peşte la 2 Mai, am mai pescuit de la Mangalia înca doi amici amatori de prog şi am trecut graniţa în ţara vecină, prietenă şi, mai ales, concurentă.

David Coverdale (Whitesnake) la bloc

Am ajuns în mai puţin de oră la Kavarna, oraşul-rock de pe malul Mării Negre, pe blocurile căruia sunt pictate staruri rock. Concertul urma să înceapă în două ore, pe un stadion mic, dar cu un gazon perfect, care nu dădea niciun semn de oboseală după serile anterioare de festival (unde au cântat Motley Crue, Lauren Harris, Scorpions, Blind Guardian şi Edguy). Am dat o tură pe la standurile cu merchandise (neoficial – ieftin şi variat, oficial – scump în draci şi limitat), ne-am mai întâlnit cu prieteni români şi ne-am ocupat locul pe stadion, undeva în partea din faţă, pe centru.

Cynic

Cynic

Concertula fost deschis de americanii de la Cynic, trupa-cult de metal tehnic care, deşi a scos doar două albume în aproape 20 de ani, e citată în toate enciclopediile genului. Cei de la Cynic, în frunte cu Paul Masvidal (chitară şi voce) şi Sean Reinert (tobe), sunt foarte buni instrumentişti, dar muzica lor, privită ca un tot, mă lasă rece. Sigur, sunt sclipiri instrumentale de geniu pe ici, pe colo, dar, per total, cu toate măsurile lor compuse, parcă prea le dă cu virgulă… Oricum, publicul i-a primit destul de rece, cu excepţia notabilă a unui grup de români care dădeau din cap în faţa noastră şi care se vedea că sunt fani. Oricum, sarcina să cânţi în deschidere la Dream Theater e una cel puţin ingrată.

Dream Theater

Dream Theater

Puţin după 21:30 a început intro-ul care deschide recitalul Dream Theater, urmat de un colaj din piesele lor. Stadionul a intrat în fibrilaţie când Mike Portnoy a apărut din spatele uzinei căreia unii îi zic „baterie” în necunoştinţă de cauză. Au urmat două ore de virtuozitate la limita incredibilului, de melodie, dar şi de metal, în care patru americani şi un canadian au fermecat, în Bulgaria, mii de oameni din toată Europa.

Dream Theater au început cu „In the Presence of Enemies”, pe care Mike Portnoy ne-a livrat o mostră de pedală dublă furioasă diferită faţă de varianta de album. A urmat „Beyond This Life”, cu toată nebunia instrumentală, şi „Panick Attack”, ocazie cu care James LaBrie a demonstrat că vocea lui e din ce în ce mai bună. Prima piesă de pe noul album pe care au cântat-o a fost „A Nightmare to Remember”; din nou, Mike Portnoy a captat atenţia cu growl-ul mult mai dur decât pe album. În plus, a aruncat cu beţe în culise, a scăpat beţe, a prins beţe, a bătut tobele din picioare şi, ca să ne arate că e şi el om, a greşit la blast beat-urile de la final.

Dream Theater

Dream Theater

Primul respiro l-au oferit odată cu superba „Hollow Years”, cu un solo de mare fineţe al chitaristului John Petrucci, dar şi cu câte două versuri în plus la fiecare bridge, ceea ce face ca piesa să sune mai proggy. „Constant Motion”, „Erotomania” şi „Voices” au băgat din nou publicul în priză şi au făcut trecerea spre a doua piesă de pe noul album, „A Rite of Passage”, care se pretează foarte bine pentru concert. La „The Spirit Carries On” s-au aprins brichete, iar la „As I Am” s-a dat din cap. La bis, Dream Theater au cântat un medley format din „Metropolis”, „Learning to Live” şi „The Crimson Sunset” (prilej pentru clăparul Jordan Rudess de a face nişte giumbuşlucuri cu Zen Riffer-ul şi pentru Portnoy de a arbora steagul Bulgariei), apoi au părăsit scena, după ce au salutat publicul extraordinar care i-a aplaudat minute în şir.

Dream Theater

Dream Theater

A fost al doilea concert Dream Theater la care am participat, mult mai bun decât cel din 2002 de la Bucureşti. Anul acesta, la Kavarna, trupa a avut un chef nebun de a cânta. În plus, se vede nivelul ameţitor de profesionalism şi versatilitate muzicală la care au ajuns oamenii ăştia: în timpul concertului au avut probleme tehnice la clape şi la chitară, dar au trecut peste ele fără ca publicul să-şi dea seama. Oricum, dacă te pricepi cât de cât la muzică, după un concert Dream Theater ţi se cam schimbă sistemul de valori.

PS: La întoarcerea în ţară, în aceeaşi noapte, am greşit drumul şi am mers pe o şosea pustie şi întunecată care urmăreşte linia litoralului. Nu credeam să mă bucur vreodată aşa de tare când am intrat în România luminată, semnalizată şi asfaltată…