Arhivă pentru August 2009

Basterds Über Alles!

August 28, 2009

„Donnie, e un neamţ aici care vrea să moară pentru patrie. Ia fă-i pe plac!”, zice vesel locotenentul american, cu un puternic accent hillbilly. Donnie vine cu o bâtă şi îi zdrobeşte capul neamţului, după care se bucură ca un jucător de baseball care tocmai a înscris.

Ce am descris eu mai sus în cuvinte sărace e numai una dintre scenele delirante din „Inglorious Basterds”, filmul cu care Quentin Tarantino a cam dat lovitura anul ăsta. După ce a făcut furori cu „Pulp Fiction” (fără a ignora excelentul „Reservoir Dogs”), Tarantino n-a ţinut pasul succesului şi a dat rateuri cu „Jackie Brown”, „Kill Bill” şi „Death Proof”, în sensul că niciunul dintre ele nu poate fi considerat mai mult decât o joacă.

Tot o joacă e şi „Inglorious Basterds”, dar la alt nivel. În niciun caz mai rafinat, ci, dimpotrivă, pentru un public mai larg. Dacă „Kill Bill” şi „Death Proof” se adresau în primul rând unui public restrâns (al filmelor cu arte marţiale şi, respectiv, al celor cu urmăriri interminabile cu maşini, gen „Vanishing Point”), „Inglorious Basterds” are câte ceva pentru toată lumea. Mă rog, mai puţin pentru cei cărora le plac comediile romantice.

A basterd's work is never done

O gaşcă de soldaţi americani de origine evreiască e infiltrată în Franţa ocupată de germani, unde singura lor misiune e să ucidă nazişti în moduri groaznice şi să-i scalpeze, ca să-i terorizeze şi să-i demoralizeze pe nemţi. La un moment dat, „The Basterds” sunt implicaţi într-un complot împotriva nomenclaturii hitleriste, prin reuşita căruia ar putea pune capăt războiului.

Tarantino se joacă de-a istoria cu entuziasmul unui puşti care conduce pe covor bătălii sângeroase între soldăţei de plastic. Hitler şi Goebbels sunt doar păpuşi mânuite după bunul plac de regizor, care şterge cu buretele deznodământul celui de-al doilea război mondial şi îl rescrie „Tarantino style”. Istoricii poate se vor scandaliza, dar cinefilii sunt în extaz.

Obsesia lui Tarantino pentru referinţele cinematografice e materializată aici prin dialoguri despre filmografia germană interbelică, prin implicarea unui critic de cinema şi a unei actriţe în complotul împotriva liderilor nazişti şi prin locul în care are loc acest complot – un mic cinematograf din Paris, pe frontonul căruia stă la un moment dat afişul filmului „Die weiße Hölle vom Piz Palü„.

Acţiunea e cam puţină şi violentă, în schimb dialogurile sunt la nivelul cu care Tarantino ne-a obişnuit. Avem unele scene lungi, ba chiar mult lungite, dar mie nu mi-au displăcut, pentru că m-am bucurat de replici sau de tensiunea creată.

Mare parte din film e dus în spate de două personaje caricaturale: locotenentul american Aldo Rayne şi colonelul SS Hans Landa. Cei doi sunt stereotipuri îngroşate ale soldatului american volubil, dur şi incult, respectiv al ofiţerului nazist maniac, alunecos şi pedant. Brad Pitt vorbeşte tot filmul cu accent de Tennessee (e genială faza în care se dă drept italian şi zice „Buăjornău”) şi are o atitudine de şmecher, iar Cristoph Waltz e adorabil şi înfricoşător în acelaşi timp (a luat premiu la Cannes pentru rolul ăsta). Din distribuţie i-am mai remarcat pe Eli Roth (regizorul seriei Hostel şi bunul prieten al lui Tarantino), pe Diane Kruger (care până acum a jucat numai roluri de legume, dar aici e şarmantă) şi pe Mike Myres (într-o scurtă apariţie ilară, în pielea unui ofiţer britanic).

Eli Roth şi Brad Pitt

Eli Roth şi Brad Pitt

Eli Roth declara într-un interviu că filmul are intensitatea din „Reservoir Dogs”, stilul din „Pulp Fiction”, violenţa din „Kill Bill”, adrenalina din „Death Proof” şi personajele din „Jackie Brown”. „Inglorious Basterds” e lung, sângeros, kitschos, zgomotos, imprevizibil. E Tarantino. E filmul anului.

Anunțuri

Madonnamania

August 27, 2009

N-am fost la concertul Madonna, pentru că nu-mi place, dar mi-a fost imposibil să mă protejez de agresiunea mediatică din ultimele zile, cauzată nu de aşa-zisa „divă pop”, ci de halul în care au înţeles mass-media româneşti să acopere evenimentul.

De la ridicolul transmisiunilor în direct de la aeroport şi până la indignările docte ale prezentatorilor de ştiri care au fost la concert, publicul a fost bombardat cu non-informaţii despre eveniment. La spaţiul mediatic acordat concertului Madonnei la Bucureşti, ai crede că România trăieşte în ritmul pieselor starului. Nu e nici pe departe aşa: am văzut zeci de jurnalişti la aeroport şi la hotelul unde e cazată, dar n-am văzut niciun fan care să se isterizeze în afara concertului.

Iar de criticile conform cărora era prea mare înghesuială la concert, că nu s-a auzit bine, că nu s-a văzut etc. nici nu vreau să mă leg, ele venind din partea unor persoane care n-au destule live-uri la activ, genul de snobi care, după un concert AC/DC, se plâng că sunetul a fost prea tare.

Madonna n-a plecat încă din România. Isteria televizată nu s-a încheiat. Acum e momentul pentru mişmaşuri politice, în timp ce câinele de pază al democraţiei stă cu ochii la fereastra de hotel a „divei”.

Mongolia – obiectiv atins

August 25, 2009

Mihai, amicul foto-moto-temerar despre care scriam acum mai bine de o lună, a ajuns în Mongolia, o destinaţie la care visează de doi ani. Reţineţi, e Mongolia, nu Italia, Spania, Franţa sau orice altă destinaţie facilă care ne umple fanteziile turistice nouă, celor care considerăm că un weekend la Amsterdam e o adevărată aventură. Nu, tăticu, e Mongolia, o ţară de peste 6 ori mai mare decât România, care are doar 2.600 km de drum mai mult sau mai puţin asfaltat. Şi Mihai e şi singur, aşa că vă rog să apreciaţi, da?

Până aici, Mihai a trecut prin Ucraina şi Rusia, unde a cunoscut to felul de oameni, cu care s-a înţeles prin gesturi, desene şi foarte rar în engleză, a fost prădat de miliţia rusă, a participat la beţii obligatorii şi la o întâlnire a motocicliştilor siberieni, a avut probleme cu Doyle (motorul, adică), a rezistat eroic farmecelor rusoaicelor, a băut nenumărate cafele şi a făcut multe poze extraordinare.

Dacă vreţi să citiţi povestea de până acum, să vedeţi câteva din pozele de pe unde a trecut şi, mai ales, să staţi cu sufletul la gură în aşteptarea de noi veşti de la Mihai, intraţi pe http://mongolia.ro şi fiţi alături de el în această călătorie cel puţin curajoasă.

Coate-gioale

August 20, 2009

O comisie parlamentară plănuieşte pe sub masă cum să înfunde un ministru, în loc să caute adevărul.

Ministrul respectiv vine la audieri şi dă cu tifla comisiei, în direct şi cu membrii comisiei rugându-l să nu plece.

desenperjo copyCu infime excepţii, politica românească e un nesfârşit dat la gioale. Preşedinte vs. premier, guvern vs. parlament, parlament vs. preşedinte, magistraţi vs. guvern etc. – cred că cele trei puteri fundamentale ale statului român s-au faultat ca pe maidan în toate combinaţiile posibile. Iar când intră în horă şi a patra putere, presa,  şi începe să dea coate în ficaţi pe ritmul impus de celelalte trei, comedia cam gata sau, după cum admirabil spunea mai deunăzi un amic, „s-a stricat prăjitura!”. Ai zice că măcar acum, cu ocazia crizei, ar trebui să se potolească şi să-şi vadă de treabă. Dar „Ba pe-a mă-tii!”-ismul românesc  nu se împiedică de o simplă recesiune…

Transfăgărăşan

August 11, 2009

Am încheiat escapadele turistice din vara asta cu o tură de Transfăgărăşan, probabil cel mai spectaculos traseu rutier din România.

Peisajele sunt luătoare de respiraţie, mă-nţelegeţi, mai ales dacă aveţi noroc de vreme bună.

Trei chestii mi-au displăcut profund: şoseaua bombardată dintre Bâlea şi Vidraru (nu înţeleg de ce partea din judeţul Sibiu e buna, pe când cea din Argeş e plină de gropi şi de petice de asfalt – mă rog, înţeleg, dar asta deja e altă poveste…); infrastructura turistică plină de neajunsuri (cu pensiuni date în folosinţă înainte de a fi terminate, patroni puşi pe căpătuială şi servicii la limita de jos a amabilităţii); sutele de manelişti lăţiţi cu grătarele pe fiecare metru pătrat de iarbă sau de stâncă.

În rest a fost de bine. Mai multe poze găsiţi aici.

Niţă Chiţălău se întoarce!

August 6, 2009

După ce a fost observat la Hard Rock Cafe, suspectul Niţă Chiţălău a fost semnalat într-o bombă balcanică. Sub acoperirea unui acordeon nevinovat, Chiţălău şi acolitul său, paranoidul Tutumorou, au făcut noi victime. Cercetările continuă.

Fără miros

August 3, 2009

„Oricât de adânc ar fi îngropat, căcatul tot miroase!”, ne-a avertizat Cornel Nistorescu, invitat la un seminar în primii ani de facultate. Iar noi, viitori jurnalişti, i-am sorbit cuvintele cu respectul cuvenit unui guru. Căci asta era Nistorescu acum 7-8 ani. Studiasem la curs reportajele lui din tinereţe şi îi auzeam pe cei care lucraseră cu el povestind despre flerul lui jurnalistic. Scosese Evenimentul zilei din zodia găinii născătoare de pui vii şi făcuse din el una dintre cele mai serioase publicaţii ale vremii. Nu mai zic despre cât de mult mi-a plăcut celebrul editorial al lui „Cântarea Americii”.

Cornel Nistorescu în vremurile zăpezilor de al'dat...

În ultimii ani l-am văzut sporadic la TV, exagerat de cinic şi plictisit. Nu i-am mai citit editorialele, dar înţeleg că erau foarte slabe şi, pe alocuri, albie de porci. Am văzut la ştiri că a accidentat la un moment dat nişte motociclişti, dar de atunci nu mai ştiu nimic despre cazul respectiv. Voi? Aşa mă gândeam şi eu…

Vineri a preluat conducerea a ceea ce a mai rămas din Cotidianul şi, în aceeaşi zi, a scos de pe site un articol din care reieşea că prietenul său Petru Romoşan a colaborat cu Securitatea. Azi a mai bătut un cui în propriul coşciug moral şi jurnalistic: l-a dat afară pe Cristian Pătrăşconiu din cauză că, chipurile, nu se mulează pe profilul ziarului. Sunt sigur că lista rămâne, din păcate, deschisă.

Nu ştiu ce se va alege din Cotidianul, vedem după alegeri. Dar ştiu că din Nistorescul pe care îl admiram în studenţie n-a mai rămas nimic. Nici măcar mirosul.