Arhivă pentru Martie 2010

Negru pe alb

Martie 31, 2010

Vreţi să vedeţi (la alegere sau laolaltă) o foarte reuşită radiografie a societăţii (de consum, civile, româneşti, străine – you name it), o privire tăioasă, dar plină de umor asupra artei (clasice şi contemporane) şi o mostră din munca unuia dintre cei mai apreciaţi artişti români? Toate astea se găsesc sub numele Dan Perjovschi S.A.*.

Expoziţia lui Perjo s-a deschis în seara asta la Centrul de Introspecţie Vizuală (Căminul Artei, lângă Facultatea de Arhitectură; pentru rigoare, str. Biserica Enei 16). Dan Perjovschi S.A.* e primul capitol dintr-un proiect mai mare despre „scena de artă” (asta înseamnă S.A. din titlul expoziţiei) din ultimii 20 de ani.

Pe lângă desenele cu cretă pe pereţi şi pe tavan, Perjo a făcut şi artă contextuală, punând în valoare cu markerul „intervenţia” anonimă a unui spărgător de geam.

Nu vă dezvălui mai multe. Dacă sunteţi în trecere prin centru, nu vă ia mai mult de 10 minute să vedeţi desenele unui om care a expus, printre altele, la MoMA New York sau la Tate Londra. Până pe 31 aprilie aveţi şansa asta. Nu o rataţi.

Anunțuri

Misiune ingrată

Martie 30, 2010

Academia a vrut să premieze neapărat un film despre războiul din Irak? Păi nu Hurt Locker trebuia să ia Oscarul, doamnelorşidomnilor, ci The Messenger, care e cu o clasă, hai o clasă şi jumătate peste filmul domnei Cameron, ca altfel nu pot să-i zic regizoarei care l-a popularizat pe alde Keanu Reeves…

The Messenger e, după cum se vede mai sus, despre soldaţii care trebuie să facă munca psihologică cea mai grea: să se îmbrace în uniformă, să-şi afişeze decoraţiile şi să bată la uşa doamnei Smith ca să-i spună că Smith Jr. a călcat pe o bombă în Irak. Nu contează că mesagerii ăştia cu misiune ingrată sunt nişte terminaţi în viaţa de zi cu zi, beţivi (în cel mai bun caz) sau cu mintea defectă (cum e şi eroul din film), ei trebuie să se prezinte impecabil ca să livreze vestea funebră.

Băiatul din Hurt Locker care a fost nominalizat la Oscar e o glumă pe lângă Ben Foster, unu dintre cei mai fascinanţi actori care nu au făcut încă pasul spre prima ligă. Mi-a mai plăcut de el în 3:10 to Yuma, dar aici e magistral în rolul sergentului cu mintea în piuneze după experienţa din Irak. Nu-i vorbă, îl secondează Woody Harrelson (nominalizat şi el la Oscar, dar pe bune – alo, se aude acolo, în spate, la Academie?), dar Foster duce filmul în spate. Şi pe noi, spectatorii, care suntem îngreunaţi de cele câteva scene în care reacţia rudelor soldaţilor morţi ne cam încarcă la sentiment. Nu e uşor filmul, dar e de văzut neapărat.

Brief

Martie 29, 2010

Cu plăcere raportez că în weekendul ăsta am participat la următoarele acţiuni:

* preview la numărul 2 al Decât o Revistei (aşa o fi acordul gramatical?). Aglomeraţie, multă lume „urbană”, câţiva cunoscuţi, dulciuri de casă foarte bune, două pisici ale incintei (Verde Cafe, în zona Vasile Lascăr – Tunari). Decât o Revista apare în două săptămâni şi printre fetele de pe copertă e şi Maria.

* conferinţa Explore Camino, unde nişte oameni care au făcut pelerinajul de 800 km pe jos sau pe bicicleta ne-au povestit cum e. Cel mai tare a fost Richard Reese, un trainer olandez care trăieşte în România şi care a dat toate detaliile tehnice şi pragmatice ale drumului cu bicicleta pe traseul spaniol.

* animaţia How to Train Your Dragon 3D la cinema, care a fost peste medie. Iniţial n-am fost prea încântat să merg la 3D, mai ales după experienţa nefericită cu Alice in Wonderland, la care s-a văzut foarte întunecat (The Light Cinema). La Cinema City a fost OK, aşa că am putut să mă bucur liniştit de film, care a avut proporţii rezonabile de umor, efecte speciale, şantaj emoţional şi didacticism.

* bonus, duminică l-am băgat pe Dudu într-o amplificare adevărată după mai bine de o lună de pauză. Am tras o repetiţie cu un domn tobar la prima vedere, alături de cei 2 chitarişti cu care cânt de 1 an.  Ne-am cam ieşit din mână, dar asta se rezolvă cu repetiţiile. N-a fost rău.

Cam atât. A, şi am terminat Medal of Honor Airborne – brici! -, şi am văzut The Manchurian Candidate – slab.

Soloistul

Martie 25, 2010

Am reuşit să ascult şi eu, la câteva luni după lansare, albumul solo al chitaristului  Cristi Gram de la Phoenix. Mai există câteva albume instrumentale ale chitariştilor români (Adi Manolovici, Nicu Patoi & Platonic Band), dar State of Mind al lui Cristi Gram mi se pare de departe cel mai bun.

L-am remarcat pe Gram la sfârşitul anilor ’90, când, pe scena Festivalului „Posada” de la Câmpulung Muscel, a cântat o piesă Dream Theater alături de trupa sa din Petroşani. Peste câţiva ani l-am cunoscut personal la Festivalul „Om Rău” pe care caricaturistul Ion Barbu îl organiza la Petrila. Am discutat atunci despre pasiunea noastră comună – Dream Theater – şi despre planurile lui muzicale. Mi-a spus că urma să se mute la Bucureşti, unde avea să cânte cu Talisman. Apoi m-am bucurat când a ajuns la Phoenix şi l-am admirat la workshopurile M&C Musical (Cristi Gram este, alături de Rareş Totu, artist oficial pentru România al celebrei mărci de chitări Ibanez).

Muzica de pe State of Mind aduce, cum era şi normal, a Dream Theater şi a Liquid Tension Experiment, un progresiv instrumental de primă clasă, dar am sesizat şi influenţe Satriani pe alocuri. Una dintre găselniţele de bine ale albumului sunt instrumentele clasice cu coarde (violă şi violoncel), care dau o culoare în plus solourilor lui Cristi. Care solouri sunt demenţiale, executate la virgulă. Dar nu solourile sunt principalul atu al albumului, ci compoziţia, care trece lejer de la pasaje metal la armonii calde, de la faze semiacustice la shred electric, de la ritmuri standard la matematică pe note muzicale.

Pe Cristi îl puteţi vedea live cu Phoenix deocamdată, dar sper să mai concerteze şi singur şi să mai scoată albume solo. Are de unde.

Liber la fluierat

Martie 24, 2010

George Piştereanu, ţineţi minte numele ăsta. Are rolul principal din Eu când vreau să fluier fluier, recent premiat cu Ursul de Argint la Berlin.

Un licean care poate să stea liniştit lângă Vlad Ivanov, Dragoş Bucur şi alţi actori care au dovedit în ultima vreme cât  de mult pot în faţa camerei. Un talent crud într-un rol care-i vine mănuşă.

E o scenă în film, în care Silviu, personajul interpretat de Piştereanu, aflat într-un penitenciar, îşi pierde cumpătul şi o ameninţă cu moartea pe mama sa. Îl mai ştiţi pe Vlad Ivanov în 4 luni… al lui Mungiu, când, din omul calm şi aparent binevoitor, devine fiară? Ei bine, Piştereanu reuşeşte, prin performanţa lui actoricească, să te înfunde în scaunul de cinema şi să-ţi dea fiori de frică, atât de bun e.

Despre film nu pot să zic decât că e bun, cu două obiecţii: camera tremură un pic cam mult şi, zic eu, fără rost în câteva secvenţe, plus finalul cam lent în ritm faşă de restul filmului. Oricum, e un debut excelent al regizorului Florin Şerban.

Nu ştiu care va fi următorul pas în cariera lui Piştereanu, nu pot să prezic dacă e în stare să joace şi altă gamă de roluri cu aceeaşi naturaleţe. Dar fie şi numai pentru rolul din Eu când vreau să fluier… merită ţinut minte.

Trageţi în pianist!

Martie 23, 2010

Când Arnold a ieşit din noroiul în care era camuflat ca să dea piept cu războinicul interstelar din primul Predator sunt sigur că mi s-a ridicat părul de pe ceafă.  A urmat inerentul sequel, cu Danny Glover, din care nu mai ţin minte decât faptul că, la sfârşit, o comisie de predatori îi fac cadou poliţistului un pistol de pe la 1700. După melanjul profitabil dintre francizele Alien şi Predator (mai întâi jocul, apoi două filme, dintre care primul e OK – exult de fiecare dată când predatorul dă de pereţi cu alienii!), a venit vremea ca omenirea – prin noi, spectatorii – să facă faţă din nou lamelor zimţate, plaselor tăioase, suliţelor telescopice, discurilor letale, shoulder cannon-urilor şi gadgetului nuclear al vânătorilor cu sânge verde fosforescent.

Carevasăzică, predatorul îl vânează pe bietul „pianist” Adrien Brody, aici în rol de mercenar! Brody s-a descurcat minunat cu clapele albe şi negre (a luat Oscar, nu?), hai să vedem acum dacă ştie să cânte la mitralieră. Mă rog, o să-l ajute Laurence „Morpheus” Fishburne, o lunetistă, un samurai şi alţi „expandables”.

În materie de acţiune fără pretenţii, de „good friendly violent fun” şi de efecte speciale, pentru mine, Predators e filmul anului, alături de Clash of the Titans.

Camino

Martie 22, 2010

Maria a scris despre Camino, pelerinajul de 800 de km prin Spania, o experienţă care poate fi, de la caz la caz,  religioasă, turistică sau, pur şi simplu, fizică.

Camino pleacă din pirineii francezi şi se termină la Santiago de Compostela, aproape de ocean. Se merge pe jos sau pe bicicletă, cu un bagaj minim, timp de o lună. La plecare obţii paşaportul de pelerin, care îţi permite să te cazezi şi să mănânci la preţuri mici. La sosire primeşti „compostela”, diploma de pelerin. Drumul durează cam o lună.

Mulţi pleacă pe Camino pentru experienţa spirituală, ca să se regăsească după momente dificil. Eu m-aş duce pentru exerciţiul fizic şi pentru plăcerea de a desoperi la picior sau la pedală bucăţi dintr-o ţară străină.