Arhivă pentru Aprilie 2010

Fier beton

Aprilie 28, 2010

Am fost mefient înainte să văd primul Iron Man – nu era unul dintre protagoniştii mei favoriţi din comicsuri (am fost fan Spawn, dar filmul mi s-a părut o porcărie fără margini şi o jignire adusă esenţei personajului). I-am dat totuşi o şansă, mai ales pentru Robert Downey Jr. Şi bine am făcut, căci am fost plăcut surprins, în primul rând datorită şarmului actorului principal,  umorului bine cântărit, dar şi scenelor de acţiune spectaculoase.

Inevitabilul sequel s-a produs şi nici el nu sare departe de trunchiul forjat al primului Iron Man. De data asta, conflictul e împărţit între cafteala cu personajele negative şi paladiul din pieptul lui Tony Stark, care îi ţine inima vie, dar îl omoară încet prin sânge. Recunosc că m-am temut de o rezolvare ecologistă a dilemei nucleare – cum ar fi fost ca Tony Stark să descopere o sursă de energie verde şi Iron Man să aibă în piept un reactor pe bază de zambile? Din fericire, n-a fost cazul.

Dincolo de explozii, maşini tăiate cu arcul nuclear şi urmăriri aeriene cu figuri şi canonade, marele atu al lui Iron Man mi s-au părut actorii. Robert Downey Jr. joacă acelaşi personaj impertinent şi imatur ca şi în primul film al seriei (dar şi ca în Sherlock Holmes). Eu unul nu m-am plictisit de el şi nici nu cred că o să mă plictisesc vreodată. E flamboaiant, strigător la cer, elegant ca un vampir şi exuberant ca un copil de 10 ani. „Netrebnicii” sunt Mickey Rourke în rolul unui fizician-gorilă rus care are probleme cu familia Stark şi Sam Rockwell, un industriaş cu pretenţii, dar fără scrupule. Amândoi OK, cu un plus pentru Rourke, căruia personajele sinistre îi vin mănuşă (nu că în The Wrestler ar fi fost mai slab, au contraire!). Cele două femei, Gwyneth Paltrow şi Scarlett Johansson (pe care o suport din ce în ce mai greu), sunt cam de decor. O notă în plus pentru regizorul Jon Favreau, care apare într-un rol episodic şi foarte autoironic.

Nu ştiu dacă se va merge pe un al treilea film Iron Man. Personajul va mai apărea într-o serie Avengers, alături de Captain America, Hulk şi alţi supereroi, dar fără Downey Jr. în costumul de fier, aşa cum se sugerează la finalul filmului. Ar fi păcat. Aşa cum, în film, Tony Stark spune că e una cu costumul, la fel, Iron Man e una cu Robert Downey Jr.

Băncile o duc bine

Aprilie 19, 2010

La începutul crizei am fost bombardaţi cu informaţii referitoare la problemele băncilor: cum că n-au lichidităţi şi se confruntă cu riscul falimentului. Ei bine, am găsit nişte bănci care se pare că se descurcă foarte bine, dacă e să ne luăm după aspectul lor: băncile din Herăstrău.

Încadrate generic în categoria simandicos numită „mobilier stradal”, noile bănci din Bucureşti frapează prin atenţia la detaliu oribil şi somptuozitate urâtă, dar, aparent, durabilă. Când bugetul primăriei este sub presiunea unor chestiuni mult mai urgente – străzi cu gropi, Centrul istoric părăginit -, iată că bani pentru kitsch în aer liber se găsesc fără probleme.

În acelaşi stil, după coşurile de gunoi, mă aştept să văd în curând toalete ecologice din tablă cu emblema oraşului. Totul la un preţ pe măsură.

Press 1 to release the kraken

Aprilie 16, 2010

Dacă ai peste 15 ani, la Clash of the Titans trebuie să te duci în cunoştinţă de cauză: nu vezi filmul pentru scenariu, dialoguri sau actori, ci pentru efectele speciale şi eventuale faze eroice care-ţi gâdilă imaturitatea atent cultivată. Găleata de popcorn, stacana de cola şi ochelarii 3D te înregimentează poate într-o categorie pe care o deteşti, dar câteodată nu te poţi abţine să fii cinefag.

Zei, semizei, oameni şi monştri sunt aruncaţi într-un malaxor de „mitologie for dummies”. E ca într-o telenovelă ce se petrece în antichitate: Perseu e împotriva lui unchi’su Hades, care e împotriva lui frac’su Zeus, care se cam răzbună pe oamenii nerecunoscători şi le administrează un tratament punitiv pe bază de kraken. Tânărul semizeu e ajutat de o echipă de intervenţie condusă de Draco, fix tatăl Medusei, care îl şi ucide cu privirea-i năucitoare. Aproape că nu contează cine se luptă cu cine şi de ce, important e ca CGI-ul şi surround-ul să-ţi bombardeze sinapsele. Anesteziat contra realităţii şi logicii, nu poţi decât să te înfunzi confortabil în scaun şi să speri că efortul de a merge la cinema va fi răsplătit măcar puţin.

Clash of the Titans (varianta 2010) se achită parţial de sarcina asta şi oferă câteva momente bune, cum ar fi lupta cu Medusa, scorpionii gigantici şi krakenul. Monştrii funcţionează, efectele speciale la fel. Perseu călare pe Pegas e mai fâşneţ ca un F-22, iar krakenul e copleşitor, încât simţi nevoia încă a unui ecran ca să-l poţi cuprinde cu privirea. Singurii care nu mi-au plăcut au fost djinii deşertului, care semănau cu Eddie, mascota Iron Maiden, dacă ar fi fost făcut din surcele.

Despre actori e puţin de zis: Sam Worthington (Perseu) e băiat serios şi joacă bine impertinenţa în faţa zeilor, Mads Mikkelsen (Draco) e crunt şi rece, Alexa Davalos (Andromeda) e frumoasă de pus în ramă, dar plată ca o zambilă, Gemma Aterton (Io) e dulcică, dar atât, Liam Neeson (Zeus) e decent, spre deosebire de Ralph Fiennes (Hades), ridicol mai ales prin vocea gâjâită.

Dacă ar fi încăput pe mâna unui regizor mai priceput (bre Peter Jackson, trebuia să rămâi pe acţiune!), poate că filmul era ceva mai bun. Aşa, seamănă cu o peliculă Hallamark în care s-au băgat bani mai mulţi ca de obicei. La premiera mondială, Sam Worthington a sfătuit publicul să nu ia filmul prea în serios: „Eu, în fustă, cu o sabie de cauciuc, mă lupt cu monştri”. Foarte succint şi bine punctat.

PS: 3D-ul e complet inutil la filmul ăsta.

Interviu cu Florin Şerban

Aprilie 13, 2010

Când am intrat în penitenciar, nu i-am întrebat nicodată: tu ce-ai făcut şi ce pedeapsă ai? Pentru că, în momentul în care afli că unul a fost condamnat pentru omor deosebit de grav şi afli şi pe cine a omorât, te uiţi altfel la el, şi altfel de uiţi la cel care a fost condamnat pentru trei furturi. N-am vrut să fac discriminarea asta” – mi-a spus azi regizorul Florin Şerban, referindu-se la deţinuţii cu care a lucrat la filmul „Eu când vreau să fluier, fluier”.

Debutantul premiat cu Ursul de Argint la Berlinala din 2010 mi-a mai vorbit, printre altele, despre despre relaţia sa cu criticii, despre diferenţele dintre şcolile de film din SUA şi România şi despre următorul său proiect, o şcoală de actorie pentru oameni obişnuiţi:

Interviul cu Florin Şerban va fi publicat în curând în revista 22.

PS: Mane, cu părere de rău, dar Florin Şerban nu crede că românii pot să facă film de groază.  Îl contrazici?

Later edit: interviul poate fi citit aici.

Lângă polonezi

Aprilie 12, 2010

Legăturile mele cu Polonia datează de câţiva ani, de când am lucrat la nişte suplimente cu oameni din ambasada poloneză de la Bucureşti. Până atunci nu ştiam mai nimic despre Polonia, în afara nuvelei „Sobiesky şi românii” din manualele de şcoală primară, a serialului „Norii negri”, apoi a contactelor cu turiştii polonezii de la care cumpăram bomboane pe litoral în anii ’80 şi, ulterior, când am început să pricep cât de cât, ştirile de la Europa Liberă despre Solidaritatea.

Din suplimentele poloneze la care am lucrat pentru revista 22 am aflat mai multe despre istoria acestui popor, dar mai ales despre evoluţiile contemporane ale societăţii poloneze. În plus, angajaţii ambasadei cu care am avut de a face sunt foarte profesionişti şi deschişi. În 2008 am avut ocazia să merg în Polonia, la Wroclaw, unul dintre cele mai frumoase oraşe pe care le-am văzut. Am cunoscut atunci polonezi de rând, dar şi autorităţi, şi am fost frapat în primul rând de bunul-simţ de care dădeau dovadă. Simplificând, nu spun decât că, la o oră de vârf, pe o stradă cu două sensuri de circulaţie şi cu linie de tramvai, singura maşină pe care am văzut-o depăşind coloana substanţială de autovehicule care stăteau la semafor a fost o ambulanţă… Asta ca să nu mai vorbesc de zelul cu care polonezii lucrau la restaurarea clădirilor vechi ale oraşului.

Tragedia din weekend, în care a murit preşedintele Lech Kaczynski, m-a mişcat profund, mai ales din pricina coincidenţei nefaste cu comemorarea masacrului de la Katyn. Am revăzut aseară filmul lui Wajda şi am fost din nou emoţionat de ororile absurde prin care au trecut polonezii. E aproape un miracol că poporul polonez a ieşit atât de sănătos din perioada comunistă. Ceea ce mă face să cred că şi de data asta polonezii vor fi uniţi şi vor trece peste încercarea la care au fost supuşi prin pierderea, într-o clipă, a unei bune părţi a elitei politice şi militare.

Wirefull

Aprilie 7, 2010

Dacă s-ar pune cap la cap firele de pe stâlpii din Bucureşti cred că s-ar putea face dacă nu înconjurul lumii, măcar un Paris dus-întors, că tot ne lăudăm cu eticheta de diminutiv al capitalei Franţei.

Asta e imagine de epocă wireless, băi moncher? Micul Paris? Mai degrabă Marele Cablu!

Pacific

Aprilie 6, 2010

După succesul cu Band of Brothers, Steven Spielberg şi Tom Hanks, în calitate de producători, au vrut să repete figura cu The Pacific. Până acum, nu le-a prea ieşit.

The Pacific e o miniserie HBO care a început pe  14 martie şi se încheie pe 16 mai. Are 10 episoade şi e despre operaţiunile militare ale puşcaşilor marini americani împotriva japonezilor în cel de-al doilea război mondial, incluzând bătăliile de la Guadalcanal, Cape Gloucester, Peleliu, Okinawa şi Iwo Jima. Reţeta Band of Brothers e respectată în mare: 10 episoade în care războiul se învârte în jurul câtorva soldaţi americani care iau parte la bătăliile respective, fiecare parte fiind precedată de mărturii ale supravieţuitorilor şi de o scurtă naraţiune a lui Tom Hanks.

Până acum am văzut primele 4 episoade şi mi se pare mult mai slab decât Band of Brothers. În primul rând, personajele nu sunt prea bine conturate, în afară de caporalul Eugene Sledge (Joseph Mazzello), ceea ce le face puţin empatice în rândul publicului. Dacă în Band of Brothers mi-a păsat când sergenţii Guarnere şi Toye şi-au pierdut câte un picior în Bastogne, în Pacific poate să moară aproape oricare dintre personaje, pentru că oricum nu le deosebesc, nici după aproape jumătate din serie. În plus, scenele de luptă sunt foarte limitate şi se rezumă la atacuri japoneze la baionetă în noapte, pe care americanii le resping, iar a doua zi se îngrozesc la vederea sutelor de cadavre.

Până la proba contrarie, DVD-urile cu Band of Brothers şi Saving Private Ryan rămân de bază.

Ar mai fi ceva şanse ca miniseria să devină interesantă, mai ales că urmează bătăliile de la Bloody Nose Ridge şi Iwo Jima (episoadele 7 şi 8), care ar trebui să fie spectaculoase. Rămâne de văzut.