Archive for the ‘Film’ category

Nu aşa vreau să mi-l amintesc pe Kirk Douglas

Martie 1, 2011

De mult nu mi-a mai fost aşa milă de un om expus în faţa publicului ca de Kirk Douglas la ceremonia Oscarurilor de anul ăsta…

Sigur, înţeleg conceptul conform căruia „dacă e bătrân, arată ca Benjamin Button la naştere şi nici nu poate să vorbească nu înseamnă că nu mai e om”, dar să-l scoţi la produs la 94 de ani, după un atac cerebral (suferit, ce-i drept, acum 15 ani, dar ale cărui urme se văd trist), mi se pare o dovadă de cruzime.

Omul nu e senil, e coerent chiar, are simţul umorului, dar mie, ca spectator, mi-a fost greu să-l urmăresc – şi nu mă refer la faptul că avea nevoie de subtitrare, ci la disconfortul psihic pe care mi l-a provocat imaginea lui. Kirk Douglas merita un Oscar pentru unul dintre rolurile sale. Nu l-a primit niciodată. A primit, în schimb, un plic cu nominalizatele la cea mai bună actriţă în rol secundar şi câteva minute de glorie târzie. Nu avea nevoie de ele.

Anunțuri

Premiul Oscar pentru cea mai bună criză

Februarie 28, 2011

Nicio surpriză la Oscaruri: regele a luat caimacul, incepţioniştii şi reţeliştii sociali au bifat şi ei matematic, iar la animaţie e deja al patrulea an la rând când câştigă un film Disney-Pixar, încât ar trebui schimbat numele categoriei…

Singurul premiu care mi-a stârnit oarece bucurie a fost pentru cel mai bun documentar. Am văzut săptămâna două dintre filmele nominalizate şi cu şanse mari la premiu. Restrepo urmăreşte un pluton al armatei americane staţionat în Afganistan, unde trebuie să ţină sub control o poziţie din munţi. Haotic, fără un fir narativ coerent şi cu personaje uşor imbecile (deh, materialul clientului…), Restrepo eşuează în a provoca sentimente sau măcar în a oferi o imagine inteligibilă asupra războiului.

Altfel stau treburile cu Inside Job, care expune mecanismele răspunzătoare pentru criza economică pornită din America – „filmul a cărui realizare a costat 20.000 de miliarde de dolari”, după cum scrie pe afiş. Alert, incisiv, fără obrăznicia lui Michael Moore, Inside Job reuşeşte să explice motivele crizei şi pe înţelesul celor care, ca şi mine, habar n-au cu ce se mănâncă împrumuturile subprime, obligaţiunile colaterale, derivativele şi alte şmecherii financiare.

Filmul e narat calm de Matt Damon şi conţine opinii ale unor experţi economici, foşti şi actuali oficiali ai instituţiilor financiare, ba chiar şi declaraţia unei matroane de bordel de lux de pe Wall Street. Sunt savuroase (dacă n-ar fi grave) dialogurile realizatorului cu reputaţi profesori de economie care dau din colţ în colţ atunci când sunt traşi la răspundere pentru legitimarea instrumentelor financiare dubioase, în condiţiile în care luau sume enorme de bani de la cei care trăgeau sforile.

Conform filmului, nici Obama – care a câştigat alegerile pe fondul crizei şi pe baza discursului împotriva celor responsabili – nu vrea să schimbe sistemul, de vreme ce s-a înconjurat de consilieri care au lucrat pentru Goldman Sachs şi alte firme care au zăpăcit lumea cu ingineriile lor financiare.

„Timp de zeci de ani, sistemul financiar american a fost stabil şi sigur. Dar ceva s-a schimbat. Industria financiară a întors spatele societăţii, a corupt sistemul politic şi a scufundat economia mondială în criză. Am evitat dezastrul cu costuri enorme şi acum ne revenim. Dar oamenii şi instituţiile care au provocat această criză sunt încă la putere, iar chestia asta trebuie să se schimbe. Ne vor spune că avem nevoie de ei, că ceea ce ce fac ei e prea complicat pentru înţelegerea noastră. Ne vor spune că situaţia nu se va repeta. Vor cheltui miliarde ca să lupte împotriva reformei. Nu va fi uşor. Dar sunt unele lucruri pentru care merită să luptăm”, spune Matt Damon la sfârşitul filmului.

Timp de zeci de ani, sistemul financiar american a fost stabil şi sigur. Dar ceva s-a schimbat. Industria financiară a întors spatele societăţii, a corupt sistemul politic şi a scufundat economia mondială în criză. Am evitat dezastrul cu costuri enorme şi acum ne revenim. Dar oamenii şi instituţiile care au provocat această criză sunt încă la putere, iar chestia asta trebuie să se schimbe. Ne vor spune că avem nevoie de ei, că ceea ce ce fac ei e prea complicat pentru înţelegerea noastră. Ne vor spune că situaţia nu se va repeta. Vor cheltui miliarde ca să lupte împotriva reformei. Nu va fi uşor. Dar sunt unele lucruri pentru care merită să luptăm

Best of 2010

Februarie 23, 2011

Inspirat de maestrul Biro, am tras şi eu o linie tardivă peste 2010 şi mi-au ieşit următoarele podiumuri:

Film

1. Inception. Blockbuster în straturi, privit iniţial cu suspiciune de industria hollywoodiană şi acuzat că ar fi prea complicat pentru devoratorii de popcorn. De văzut neapărat şi Insheeption, spoof-ul din South Park.

2. Kick-Ass. Cea mai subversivă comedie (?) a anului, violentă şi strigătoare la cer.  Una dintre plăcerile vinovate pe care mi le asum.

3. Eu când vreau să fluier, fluier. În mare parte datorită lui George Piştereanu, a cărui interpretare e devastator de naturală şi puternică.

Seriale

1. Extras. Recomandat la o bere de mai sus menţionatul zombiolog. Hands down, cel mai bun serial făcut vreodată. 12 episoade plus un Christmas Special, o grămadă de vedete care au acceptat să se joace pe ele însele în registre ridicole (Ben Stiller, Kate Winslet, Orlando Bloom, Robert de Niro etc.), umor britanic uşor grosier, dublat de sensibilitate lăcrămoasă. Sunt fan Ricky Gervais.

2. How I Met Your Mother. Dacă auziţi prin jur „legen- … wait for it … -dary!”, să ştiţi că de aici e. Un fel de Friends adus la zi şi ceva mai caustic.

3. Grey’s Anatomy. Pentru ultimul episod al sezonului din vară, când distribuţia se reduce după ce intră unul cu un pistol în spital. Aşa se face un final de sezon!

Cărţi

1. Radu Pavel Gheo – Noapte bună, copii!. Despre pierderea inocenţei, cu nostalgii şi realitate dură, despre Banat, Moldova şi America, despre bine şi rău dincolo de oameni. Unii zic că ar fi romanul unei generaţii, eu habar n-am ce e aia, dar pentru mine a fost o carte minunată.

2. Mihai Barbu – Vând kilometri. Mihai mi-e prieten, conţinutul cărţii îl ştiam de pe mongolia.ro, dar faptul că povestea călătoriei motorizate e acum între coperţi, cu pozele de rigoare, m-a umplut de bucurie.

3. Stieg Larsson – Millennium. Nu e o capodoperă, dar e scrisă brici, bine dozată şi se citeşte compulsiv.

Muzică

1. Seventh Wonder – The Great Escape. Progresiv epic, foarte melodios şi suficient de complicat cât să dai cu basca de pământ, mai ales când auzi ce voce are Tommy Karevic.

2. James LaBrie – Static Impulse. Supriza anului, nimeni nu se aştepta ca sclifositul de la Dream Theater să scoată un album forjat cu iz modern de Göteborg.

3. Avantasia – Angel of Babylon & The Wicked Symphony. Din două albume bunicele de power metal se pot strânge suficiente piese pentru unul foarte bun, mai ales când ai invitaţi o duzină de vocali meseriaşi.

Cine-o bărbieri statuia?

Februarie 21, 2011

Carevasăzică, din perspectiva cârcotaşului, avem aşa:

deşteptul care, la strâmtoare, îşi documentează video supravieţuirea şi regretă că nu şi-a luat un briceag elveţian;

balerina care joacă alba-neagra cu ea însăşi, dar pierde în uralele publicului;

– drogatul  care sare pe geam direct în tomberon când maică-sa bate la uşă şi care merită mai multă atenţie decât boxerul de frac’su;

– fraudulosul încărcător-descărcător de idei în somn, al cărui titirez face diferenţa;

– cuplul de lesbiene intelectuale dat peste cap de hippiotul donator de spermă;

oratorul care demonstrează într-un mod total nefericit excelenta acustică oferită de Stadionul Wembley;

– nesimţitul de calculatorist a cărui găselniţă îi face pe unii să se trezească în toiul nopţii pentru a-şi admira fermele fruntaşe la depăşirea planului cincinal de flamingi;

– cowboyul sechestrat în grădiniţă de un urs roz;

– un alt cowboy, de data asta putred ca o vişină scoasă din alcool de o săptămână;

– în fine, rednecii care vânează  veveriţe în scopuri gastronomice.

Dacă habar n-aveţi ce înseamnă cele 10 chestii de mai sus, înseamnă că, pentru dumneavoastră, principala ştire de lunea viitoare o să fie legată de noul preşedinte al UDMR şi, posibil, noul premier.

Noi, ceilalţi, vom fi cu ochii pe statuetele aurite cu role de film în loc de postamente.

 

Ridley Scott întinde coarda

Mai 13, 2010

Robin Hood-ul lui Ridley Scott, care a deschis festivalul de la Cannes aseara, nu e, aşa cum mă aşteptam, un Gladiator arcaş. Ar fi fost mai bine să fie.

Gândită ca un soi de prequel la povestea pe care o ştim cu toţii – Robin, haiducul care ia de la bogaţi şi dă la săraci între două tiruri cu arcul -, versiunea lui Ridley Scott suferă de inconsistenţă pe mai multe planuri. În primul rând, povestea e destul de complicată ca să nu poată fi rezumată într-o frază de genul „Robin Hood e arcaş în slujba regelui şi, printr-o conjunctură istorică, ajunge să unească, dintr-o postură nobilă, armatele englezilor şi să respingă invazia franceză, după care e declarat proscris”. Ideea e că fraza de mai sus are în spate mai multe poveşti – cum a ajuns Robin, printr-o minciună, să devină nobil, cum a reuşit să-i unească pe englezi etc. – care nu sunt susţinute cum se cuvine de scenariu. Apoi, personajul interpretat de Russell Crowe mi s-a părut împrăştiat. La început e doar un soldat uşor bădăran, apoi e respectuos faţă de un aristocrat care şi-a pierdut fiul în război, ca imediat să fie de-a dreptul şmecher faţă de văduva Marion. Căci da, Marion e o văduvă aprigă, nu Prinţesa din Pădurea Adormită. Relaţia ei cu Robin e bizară dintru început: arcaşul nespălat care i-a adus vestea morţii soţului trebuie să ia numele şi rolul acestuia, iniţial pentru a salva averea familiei. Inutil să spun că cei doi se îndrăgostesc, dar construirea relaţiei lor e expediată în două-trei scene, după care Robin, plecând la luptă, îi strigă: „Te iubesc, Mariano!”. Nici aşa n-ar fi fost dezastruos dacă, pe câmpul de bătălie, Robin nu s-ar fi trezit cu doamna împlătoşată, cu chef de hăcuit francezi. Şi cu o gaşcă de puştani călare pe ponei – nu mai explic şi povestea lor, că deja e prea mult. Pe scurt, francezii sunt înfrânţi, Robin e aclamat, dar nevolnicul regele îl proscrie, ca să scape de un erou incomod. Aici se sfărşeşte filmul şi începe legenda pe care o ştim.

Russell Crowe e decent în rolul lui Robin Hood, deşi n-are postura din Gladiator. Cate Blanchett are mare clasă şi eleganţă, dar nu reuşeşte să salveze prea mult din film. Singura performanţă remarcabilă e a lui Max von Sydow, care joacă cu naturaleţe rolul unui bătrân nobil ramolit. În alte roluri (cum se zicea la teatrul radiofonic): Marc Strong din nou bad guy şi Kevin Durand (Keamy din Lost) în pielea şi muşchii lui Little John.

Robin Hood a dat arcul pe ciocan.

Singurele scene la care am rezonat cât de cât au fost cele de luptă, deşi cam obosite. Ridley Scot ştie să filmeze frumos o cavalcadă, păcat că nu ne-a oferit mai multe în cele peste două ore de film. În schimb, e o fază stupidă, cu francezii debarcând, cu bărci răsturnându-se şi cu săgeţile englezilor sfârtecându-i pe invadatorii scufundaţi – Sir Ridley, chiar aşa, Saving Private Ryan vă spune ceva?

După Lord of the Rings, filmele cu săbii, arcuri şi săgeţi au intrat într-o nouă etapă. E adevărat, computerul poate că joacă mai mult decât actorii, dar măcar rezultatul poate fi spectaculos din punct de vedere vizual. Robin Hood nu foloseşte prea multe efecte speciale, dar nici pe actori nu-i pune în evidenţă. Dezamăgitor.

Fier beton

Aprilie 28, 2010

Am fost mefient înainte să văd primul Iron Man – nu era unul dintre protagoniştii mei favoriţi din comicsuri (am fost fan Spawn, dar filmul mi s-a părut o porcărie fără margini şi o jignire adusă esenţei personajului). I-am dat totuşi o şansă, mai ales pentru Robert Downey Jr. Şi bine am făcut, căci am fost plăcut surprins, în primul rând datorită şarmului actorului principal,  umorului bine cântărit, dar şi scenelor de acţiune spectaculoase.

Inevitabilul sequel s-a produs şi nici el nu sare departe de trunchiul forjat al primului Iron Man. De data asta, conflictul e împărţit între cafteala cu personajele negative şi paladiul din pieptul lui Tony Stark, care îi ţine inima vie, dar îl omoară încet prin sânge. Recunosc că m-am temut de o rezolvare ecologistă a dilemei nucleare – cum ar fi fost ca Tony Stark să descopere o sursă de energie verde şi Iron Man să aibă în piept un reactor pe bază de zambile? Din fericire, n-a fost cazul.

Dincolo de explozii, maşini tăiate cu arcul nuclear şi urmăriri aeriene cu figuri şi canonade, marele atu al lui Iron Man mi s-au părut actorii. Robert Downey Jr. joacă acelaşi personaj impertinent şi imatur ca şi în primul film al seriei (dar şi ca în Sherlock Holmes). Eu unul nu m-am plictisit de el şi nici nu cred că o să mă plictisesc vreodată. E flamboaiant, strigător la cer, elegant ca un vampir şi exuberant ca un copil de 10 ani. „Netrebnicii” sunt Mickey Rourke în rolul unui fizician-gorilă rus care are probleme cu familia Stark şi Sam Rockwell, un industriaş cu pretenţii, dar fără scrupule. Amândoi OK, cu un plus pentru Rourke, căruia personajele sinistre îi vin mănuşă (nu că în The Wrestler ar fi fost mai slab, au contraire!). Cele două femei, Gwyneth Paltrow şi Scarlett Johansson (pe care o suport din ce în ce mai greu), sunt cam de decor. O notă în plus pentru regizorul Jon Favreau, care apare într-un rol episodic şi foarte autoironic.

Nu ştiu dacă se va merge pe un al treilea film Iron Man. Personajul va mai apărea într-o serie Avengers, alături de Captain America, Hulk şi alţi supereroi, dar fără Downey Jr. în costumul de fier, aşa cum se sugerează la finalul filmului. Ar fi păcat. Aşa cum, în film, Tony Stark spune că e una cu costumul, la fel, Iron Man e una cu Robert Downey Jr.

Press 1 to release the kraken

Aprilie 16, 2010

Dacă ai peste 15 ani, la Clash of the Titans trebuie să te duci în cunoştinţă de cauză: nu vezi filmul pentru scenariu, dialoguri sau actori, ci pentru efectele speciale şi eventuale faze eroice care-ţi gâdilă imaturitatea atent cultivată. Găleata de popcorn, stacana de cola şi ochelarii 3D te înregimentează poate într-o categorie pe care o deteşti, dar câteodată nu te poţi abţine să fii cinefag.

Zei, semizei, oameni şi monştri sunt aruncaţi într-un malaxor de „mitologie for dummies”. E ca într-o telenovelă ce se petrece în antichitate: Perseu e împotriva lui unchi’su Hades, care e împotriva lui frac’su Zeus, care se cam răzbună pe oamenii nerecunoscători şi le administrează un tratament punitiv pe bază de kraken. Tânărul semizeu e ajutat de o echipă de intervenţie condusă de Draco, fix tatăl Medusei, care îl şi ucide cu privirea-i năucitoare. Aproape că nu contează cine se luptă cu cine şi de ce, important e ca CGI-ul şi surround-ul să-ţi bombardeze sinapsele. Anesteziat contra realităţii şi logicii, nu poţi decât să te înfunzi confortabil în scaun şi să speri că efortul de a merge la cinema va fi răsplătit măcar puţin.

Clash of the Titans (varianta 2010) se achită parţial de sarcina asta şi oferă câteva momente bune, cum ar fi lupta cu Medusa, scorpionii gigantici şi krakenul. Monştrii funcţionează, efectele speciale la fel. Perseu călare pe Pegas e mai fâşneţ ca un F-22, iar krakenul e copleşitor, încât simţi nevoia încă a unui ecran ca să-l poţi cuprinde cu privirea. Singurii care nu mi-au plăcut au fost djinii deşertului, care semănau cu Eddie, mascota Iron Maiden, dacă ar fi fost făcut din surcele.

Despre actori e puţin de zis: Sam Worthington (Perseu) e băiat serios şi joacă bine impertinenţa în faţa zeilor, Mads Mikkelsen (Draco) e crunt şi rece, Alexa Davalos (Andromeda) e frumoasă de pus în ramă, dar plată ca o zambilă, Gemma Aterton (Io) e dulcică, dar atât, Liam Neeson (Zeus) e decent, spre deosebire de Ralph Fiennes (Hades), ridicol mai ales prin vocea gâjâită.

Dacă ar fi încăput pe mâna unui regizor mai priceput (bre Peter Jackson, trebuia să rămâi pe acţiune!), poate că filmul era ceva mai bun. Aşa, seamănă cu o peliculă Hallamark în care s-au băgat bani mai mulţi ca de obicei. La premiera mondială, Sam Worthington a sfătuit publicul să nu ia filmul prea în serios: „Eu, în fustă, cu o sabie de cauciuc, mă lupt cu monştri”. Foarte succint şi bine punctat.

PS: 3D-ul e complet inutil la filmul ăsta.