Archive for the ‘Nervi’ category

Nu aşa vreau să mi-l amintesc pe Kirk Douglas

Martie 1, 2011

De mult nu mi-a mai fost aşa milă de un om expus în faţa publicului ca de Kirk Douglas la ceremonia Oscarurilor de anul ăsta…

Sigur, înţeleg conceptul conform căruia „dacă e bătrân, arată ca Benjamin Button la naştere şi nici nu poate să vorbească nu înseamnă că nu mai e om”, dar să-l scoţi la produs la 94 de ani, după un atac cerebral (suferit, ce-i drept, acum 15 ani, dar ale cărui urme se văd trist), mi se pare o dovadă de cruzime.

Omul nu e senil, e coerent chiar, are simţul umorului, dar mie, ca spectator, mi-a fost greu să-l urmăresc – şi nu mă refer la faptul că avea nevoie de subtitrare, ci la disconfortul psihic pe care mi l-a provocat imaginea lui. Kirk Douglas merita un Oscar pentru unul dintre rolurile sale. Nu l-a primit niciodată. A primit, în schimb, un plic cu nominalizatele la cea mai bună actriţă în rol secundar şi câteva minute de glorie târzie. Nu avea nevoie de ele.

Băncile o duc bine

Aprilie 19, 2010

La începutul crizei am fost bombardaţi cu informaţii referitoare la problemele băncilor: cum că n-au lichidităţi şi se confruntă cu riscul falimentului. Ei bine, am găsit nişte bănci care se pare că se descurcă foarte bine, dacă e să ne luăm după aspectul lor: băncile din Herăstrău.

Încadrate generic în categoria simandicos numită „mobilier stradal”, noile bănci din Bucureşti frapează prin atenţia la detaliu oribil şi somptuozitate urâtă, dar, aparent, durabilă. Când bugetul primăriei este sub presiunea unor chestiuni mult mai urgente – străzi cu gropi, Centrul istoric părăginit -, iată că bani pentru kitsch în aer liber se găsesc fără probleme.

În acelaşi stil, după coşurile de gunoi, mă aştept să văd în curând toalete ecologice din tablă cu emblema oraşului. Totul la un preţ pe măsură.

Wirefull

Aprilie 7, 2010

Dacă s-ar pune cap la cap firele de pe stâlpii din Bucureşti cred că s-ar putea face dacă nu înconjurul lumii, măcar un Paris dus-întors, că tot ne lăudăm cu eticheta de diminutiv al capitalei Franţei.

Asta e imagine de epocă wireless, băi moncher? Micul Paris? Mai degrabă Marele Cablu!

That’ll Be the Day…

Decembrie 21, 2009

… când în Parlamentul României nu va mai cânta pe nas patriarhul (şi acolitul său ţârcovnic). Nu, nici măcar la învestirea preşedintelui.

M-am radicalizat

Noiembrie 27, 2009

La asta s-a ajuns: de la campania dusă prin circ la cea purtată prin efecte speciale.

Ce urmează, ca Dinu Patriciu să apară şi să se jure că l-a văzut cu ochii lui pe Băsescu cum i-a luat capul lui Mihai Viteazul, cum i-a tras pe roată pe Horea, Cloşca şi Crişan, cum a scufundat Titanicul, cum l-a împuşcat pe Kennedy şi cum a topit calota glaciară?

Zelos, reabilitarea trecea…

Septembrie 4, 2009

Centrul istoric al Bucureştiului e o rană. Acolo unde ar trebui să fie miezul vieţii cultural-artistice, esenţa turistică a oraşului şi buricul gastronomic al Capitalei – ei bine, în locul tuturor acestor concepte de civilizaţie e o groapă.

Înainte de a fi o rană, centrul istoric al Bucureştiului e o ruşine. De anul trecut, în locul Lipscanilor este un şanţ imund, mediul natural al gunoaielor şi al câinilor vagabonzi. Mie unuia mi-a fost mereu ruşine când am trecut pe acolo. Nimeni nu mai ştie când a început ceea ce pompos se numeşte „reabilitarea centrului istoric al Capitalei”; ideea e că, de aproape un an, lucrările au fost lăsate în paragină. Autorităţile pot invoca faptul că s-a reziliat contractul cu firma incapabilă şi că s-a organizat o nouă licitaţie, ceea ce a necesitat timp. Dar eu ştiu din experienţe proprii că un om aflat într-o poziţie măricică de putere (recte, primatul Oprescu), dacă vrea să facă ceva cu adevărat, o face. Nu într-un an, ci într-o lună.

Săptămâna trecută am mers din nou în zona Lipscani, pe care mă aşteptam să o găsesc la fel de dezolantă. Surpriză: se lucra în draci! Zeci de muncitori cu lopeţi şi târnacoape săpau şi nivelau,  utilajele duduiau, se montau ţevi, cabluri – ce mai, zarvă mare. „Deci, se poate!”, mi-am zis.

Macaroana entuziasmului mi-a fost secţionată chirurgical când, lângă Banca Naţională, am văzut adevăratul motiv al iureşului reabilitant: domnul Oprescu era în vizită de lucru. Înconjurat de ingineri, primarul le asculta explicaţiile competente şi trăgea din ţigară cu un aer sapient. Cu o seară înainte, îl văzusem la televizor cu acelaşi discurs populist, răspunzând aiurea la întrebări concrete, cabotin şi patetic. (L-am intervievat şi eu pe doctorul Oprescu în urmă cu nişte ani şi mi-a plăcut atunci de el, pentru că părea un om care nu se ascunde după cireş; nu ştiu dacă s-a schimbat el în rău sau m-am deşteptat eu în bine…). Aşadar, coincidenţă!, în preambulul cursei pentru Preşedinţie, domnul Oprescu a trecut la treabă, după ce, într-un an de zile, s-a remarcat doar prin cârnatul-record şi prin nişte iniţiative elucubrante.

Am trecut  şi ieri pe Lipscani. După cum mă aşteptam, verva se atenuase şi se muncea cam aşa:

Nu e tocmai rău că în sfârşit s-au reluat lucrările la centrul istoric, dar mă enervează adevăratul motiv: nu pentru că domnului Oprescu îi e ruşine cu groapa de gunoi din mijlocul Bucureştiului, ci pentru că, în caftul electoral, dă bine să „reabilitezi”, mai ales dacă în ultima vreme n-ai „abilitat” nimic.

Coate-gioale

August 20, 2009

O comisie parlamentară plănuieşte pe sub masă cum să înfunde un ministru, în loc să caute adevărul.

Ministrul respectiv vine la audieri şi dă cu tifla comisiei, în direct şi cu membrii comisiei rugându-l să nu plece.

desenperjo copyCu infime excepţii, politica românească e un nesfârşit dat la gioale. Preşedinte vs. premier, guvern vs. parlament, parlament vs. preşedinte, magistraţi vs. guvern etc. – cred că cele trei puteri fundamentale ale statului român s-au faultat ca pe maidan în toate combinaţiile posibile. Iar când intră în horă şi a patra putere, presa,  şi începe să dea coate în ficaţi pe ritmul impus de celelalte trei, comedia cam gata sau, după cum admirabil spunea mai deunăzi un amic, „s-a stricat prăjitura!”. Ai zice că măcar acum, cu ocazia crizei, ar trebui să se potolească şi să-şi vadă de treabă. Dar „Ba pe-a mă-tii!”-ismul românesc  nu se împiedică de o simplă recesiune…