Shine a light

Publicate August 10, 2010 de razvanbraileanu
Categorii: Foto

Dio cântă dincolo

Publicate Mai 17, 2010 de razvanbraileanu
Categorii: Muzică

Tags: , , ,

Ronnie James Dio a trecut aseară prin check-out. Avea un bilet dus şi puţin bagaj. Ce era mai important ne-a lăsat nouă.

Ronnie James Dio (10.07.1942 - 16.05.2010)

Omuleţul ridat şi cu pletele rare a scris capitole întregi din istoria heavy metal – mai întâi alături de Ritchie Blackmore în Rainbow, apoi cu Black Sabbath şi pe cont propriu.

În vara asta urma să vină la Bucureşti pentru a doua oară, de data asta cu Heaven & Hell, un Black Sabbath bazat pe muzică, nu pe circul lui Ozzy. Cancerul nu l-a păsuit ca să-şi ducă la capăt un ultim turneu.

O voce mare într-un trup mic a plecat să ridice curcubee în întunericul de dincolo. Drum bun, Dio, mulţumim pentru muzică!

Praga văzută de sus

Publicate Mai 14, 2010 de razvanbraileanu
Categorii: Voiaj

Tags: , ,

Mi s-a spus că orice oraş arată mai bine dacă e privit de sus. Am văzut anul trecut Parisul din Arc de Triomphe, din Tour Eiffel şi de la Sacre Coeur. Da, arată spectaculos. La fel de spectaculoasă mi s-a părut şi Praga văzută anul ăsta din Petřínská rozhledna şi de la Pražský hrad, doar două dintre cele peste 120 de locuri de unde poate fi văzută panorama capitalei Cehiei.

Vedere din Turnul Petřín

M-am întrebat dacă Bucureştiul e defavorizat prin faptul că nu are locuri publice înalte de unde să poată fi văzut. Mă tem că e, mai degrabă, favorizat de lipsa lor.

Ridley Scott întinde coarda

Publicate Mai 13, 2010 de razvanbraileanu
Categorii: Film

Tags: , , ,

Robin Hood-ul lui Ridley Scott, care a deschis festivalul de la Cannes aseara, nu e, aşa cum mă aşteptam, un Gladiator arcaş. Ar fi fost mai bine să fie.

Gândită ca un soi de prequel la povestea pe care o ştim cu toţii – Robin, haiducul care ia de la bogaţi şi dă la săraci între două tiruri cu arcul -, versiunea lui Ridley Scott suferă de inconsistenţă pe mai multe planuri. În primul rând, povestea e destul de complicată ca să nu poată fi rezumată într-o frază de genul „Robin Hood e arcaş în slujba regelui şi, printr-o conjunctură istorică, ajunge să unească, dintr-o postură nobilă, armatele englezilor şi să respingă invazia franceză, după care e declarat proscris”. Ideea e că fraza de mai sus are în spate mai multe poveşti – cum a ajuns Robin, printr-o minciună, să devină nobil, cum a reuşit să-i unească pe englezi etc. – care nu sunt susţinute cum se cuvine de scenariu. Apoi, personajul interpretat de Russell Crowe mi s-a părut împrăştiat. La început e doar un soldat uşor bădăran, apoi e respectuos faţă de un aristocrat care şi-a pierdut fiul în război, ca imediat să fie de-a dreptul şmecher faţă de văduva Marion. Căci da, Marion e o văduvă aprigă, nu Prinţesa din Pădurea Adormită. Relaţia ei cu Robin e bizară dintru început: arcaşul nespălat care i-a adus vestea morţii soţului trebuie să ia numele şi rolul acestuia, iniţial pentru a salva averea familiei. Inutil să spun că cei doi se îndrăgostesc, dar construirea relaţiei lor e expediată în două-trei scene, după care Robin, plecând la luptă, îi strigă: „Te iubesc, Mariano!”. Nici aşa n-ar fi fost dezastruos dacă, pe câmpul de bătălie, Robin nu s-ar fi trezit cu doamna împlătoşată, cu chef de hăcuit francezi. Şi cu o gaşcă de puştani călare pe ponei – nu mai explic şi povestea lor, că deja e prea mult. Pe scurt, francezii sunt înfrânţi, Robin e aclamat, dar nevolnicul regele îl proscrie, ca să scape de un erou incomod. Aici se sfărşeşte filmul şi începe legenda pe care o ştim.

Russell Crowe e decent în rolul lui Robin Hood, deşi n-are postura din Gladiator. Cate Blanchett are mare clasă şi eleganţă, dar nu reuşeşte să salveze prea mult din film. Singura performanţă remarcabilă e a lui Max von Sydow, care joacă cu naturaleţe rolul unui bătrân nobil ramolit. În alte roluri (cum se zicea la teatrul radiofonic): Marc Strong din nou bad guy şi Kevin Durand (Keamy din Lost) în pielea şi muşchii lui Little John.

Robin Hood a dat arcul pe ciocan.

Singurele scene la care am rezonat cât de cât au fost cele de luptă, deşi cam obosite. Ridley Scot ştie să filmeze frumos o cavalcadă, păcat că nu ne-a oferit mai multe în cele peste două ore de film. În schimb, e o fază stupidă, cu francezii debarcând, cu bărci răsturnându-se şi cu săgeţile englezilor sfârtecându-i pe invadatorii scufundaţi – Sir Ridley, chiar aşa, Saving Private Ryan vă spune ceva?

După Lord of the Rings, filmele cu săbii, arcuri şi săgeţi au intrat într-o nouă etapă. E adevărat, computerul poate că joacă mai mult decât actorii, dar măcar rezultatul poate fi spectaculos din punct de vedere vizual. Robin Hood nu foloseşte prea multe efecte speciale, dar nici pe actori nu-i pune în evidenţă. Dezamăgitor.

Fier beton

Publicate Aprilie 28, 2010 de razvanbraileanu
Categorii: Film

Tags: , , ,

Am fost mefient înainte să văd primul Iron Man – nu era unul dintre protagoniştii mei favoriţi din comicsuri (am fost fan Spawn, dar filmul mi s-a părut o porcărie fără margini şi o jignire adusă esenţei personajului). I-am dat totuşi o şansă, mai ales pentru Robert Downey Jr. Şi bine am făcut, căci am fost plăcut surprins, în primul rând datorită şarmului actorului principal,  umorului bine cântărit, dar şi scenelor de acţiune spectaculoase.

Inevitabilul sequel s-a produs şi nici el nu sare departe de trunchiul forjat al primului Iron Man. De data asta, conflictul e împărţit între cafteala cu personajele negative şi paladiul din pieptul lui Tony Stark, care îi ţine inima vie, dar îl omoară încet prin sânge. Recunosc că m-am temut de o rezolvare ecologistă a dilemei nucleare – cum ar fi fost ca Tony Stark să descopere o sursă de energie verde şi Iron Man să aibă în piept un reactor pe bază de zambile? Din fericire, n-a fost cazul.

Dincolo de explozii, maşini tăiate cu arcul nuclear şi urmăriri aeriene cu figuri şi canonade, marele atu al lui Iron Man mi s-au părut actorii. Robert Downey Jr. joacă acelaşi personaj impertinent şi imatur ca şi în primul film al seriei (dar şi ca în Sherlock Holmes). Eu unul nu m-am plictisit de el şi nici nu cred că o să mă plictisesc vreodată. E flamboaiant, strigător la cer, elegant ca un vampir şi exuberant ca un copil de 10 ani. „Netrebnicii” sunt Mickey Rourke în rolul unui fizician-gorilă rus care are probleme cu familia Stark şi Sam Rockwell, un industriaş cu pretenţii, dar fără scrupule. Amândoi OK, cu un plus pentru Rourke, căruia personajele sinistre îi vin mănuşă (nu că în The Wrestler ar fi fost mai slab, au contraire!). Cele două femei, Gwyneth Paltrow şi Scarlett Johansson (pe care o suport din ce în ce mai greu), sunt cam de decor. O notă în plus pentru regizorul Jon Favreau, care apare într-un rol episodic şi foarte autoironic.

Nu ştiu dacă se va merge pe un al treilea film Iron Man. Personajul va mai apărea într-o serie Avengers, alături de Captain America, Hulk şi alţi supereroi, dar fără Downey Jr. în costumul de fier, aşa cum se sugerează la finalul filmului. Ar fi păcat. Aşa cum, în film, Tony Stark spune că e una cu costumul, la fel, Iron Man e una cu Robert Downey Jr.

Băncile o duc bine

Publicate Aprilie 19, 2010 de razvanbraileanu
Categorii: Foto, Nervi

Tags: , ,

La începutul crizei am fost bombardaţi cu informaţii referitoare la problemele băncilor: cum că n-au lichidităţi şi se confruntă cu riscul falimentului. Ei bine, am găsit nişte bănci care se pare că se descurcă foarte bine, dacă e să ne luăm după aspectul lor: băncile din Herăstrău.

Încadrate generic în categoria simandicos numită „mobilier stradal”, noile bănci din Bucureşti frapează prin atenţia la detaliu oribil şi somptuozitate urâtă, dar, aparent, durabilă. Când bugetul primăriei este sub presiunea unor chestiuni mult mai urgente – străzi cu gropi, Centrul istoric părăginit -, iată că bani pentru kitsch în aer liber se găsesc fără probleme.

În acelaşi stil, după coşurile de gunoi, mă aştept să văd în curând toalete ecologice din tablă cu emblema oraşului. Totul la un preţ pe măsură.

Press 1 to release the kraken

Publicate Aprilie 16, 2010 de razvanbraileanu
Categorii: Film

Tags: , ,

Dacă ai peste 15 ani, la Clash of the Titans trebuie să te duci în cunoştinţă de cauză: nu vezi filmul pentru scenariu, dialoguri sau actori, ci pentru efectele speciale şi eventuale faze eroice care-ţi gâdilă imaturitatea atent cultivată. Găleata de popcorn, stacana de cola şi ochelarii 3D te înregimentează poate într-o categorie pe care o deteşti, dar câteodată nu te poţi abţine să fii cinefag.

Zei, semizei, oameni şi monştri sunt aruncaţi într-un malaxor de „mitologie for dummies”. E ca într-o telenovelă ce se petrece în antichitate: Perseu e împotriva lui unchi’su Hades, care e împotriva lui frac’su Zeus, care se cam răzbună pe oamenii nerecunoscători şi le administrează un tratament punitiv pe bază de kraken. Tânărul semizeu e ajutat de o echipă de intervenţie condusă de Draco, fix tatăl Medusei, care îl şi ucide cu privirea-i năucitoare. Aproape că nu contează cine se luptă cu cine şi de ce, important e ca CGI-ul şi surround-ul să-ţi bombardeze sinapsele. Anesteziat contra realităţii şi logicii, nu poţi decât să te înfunzi confortabil în scaun şi să speri că efortul de a merge la cinema va fi răsplătit măcar puţin.

Clash of the Titans (varianta 2010) se achită parţial de sarcina asta şi oferă câteva momente bune, cum ar fi lupta cu Medusa, scorpionii gigantici şi krakenul. Monştrii funcţionează, efectele speciale la fel. Perseu călare pe Pegas e mai fâşneţ ca un F-22, iar krakenul e copleşitor, încât simţi nevoia încă a unui ecran ca să-l poţi cuprinde cu privirea. Singurii care nu mi-au plăcut au fost djinii deşertului, care semănau cu Eddie, mascota Iron Maiden, dacă ar fi fost făcut din surcele.

Despre actori e puţin de zis: Sam Worthington (Perseu) e băiat serios şi joacă bine impertinenţa în faţa zeilor, Mads Mikkelsen (Draco) e crunt şi rece, Alexa Davalos (Andromeda) e frumoasă de pus în ramă, dar plată ca o zambilă, Gemma Aterton (Io) e dulcică, dar atât, Liam Neeson (Zeus) e decent, spre deosebire de Ralph Fiennes (Hades), ridicol mai ales prin vocea gâjâită.

Dacă ar fi încăput pe mâna unui regizor mai priceput (bre Peter Jackson, trebuia să rămâi pe acţiune!), poate că filmul era ceva mai bun. Aşa, seamănă cu o peliculă Hallamark în care s-au băgat bani mai mulţi ca de obicei. La premiera mondială, Sam Worthington a sfătuit publicul să nu ia filmul prea în serios: „Eu, în fustă, cu o sabie de cauciuc, mă lupt cu monştri”. Foarte succint şi bine punctat.

PS: 3D-ul e complet inutil la filmul ăsta.