Posted tagged ‘Bucureşti’

E doar o chestiune de timp

Martie 3, 2011

Azi dimineaţă, lângă Ateneu.

Băncile o duc bine

Aprilie 19, 2010

La începutul crizei am fost bombardaţi cu informaţii referitoare la problemele băncilor: cum că n-au lichidităţi şi se confruntă cu riscul falimentului. Ei bine, am găsit nişte bănci care se pare că se descurcă foarte bine, dacă e să ne luăm după aspectul lor: băncile din Herăstrău.

Încadrate generic în categoria simandicos numită „mobilier stradal”, noile bănci din Bucureşti frapează prin atenţia la detaliu oribil şi somptuozitate urâtă, dar, aparent, durabilă. Când bugetul primăriei este sub presiunea unor chestiuni mult mai urgente – străzi cu gropi, Centrul istoric părăginit -, iată că bani pentru kitsch în aer liber se găsesc fără probleme.

În acelaşi stil, după coşurile de gunoi, mă aştept să văd în curând toalete ecologice din tablă cu emblema oraşului. Totul la un preţ pe măsură.

Sincerely, L. Cohen

Septembrie 6, 2009

Cât de diferit trece timpul peste oameni… În ultimul an, majoritatea dintre noi am îmbătrânit cu cel puţin 12 luni, am gustat din criză şi nu ne-a plăcut, ne-am şubrezit, ne-am acrit şi ne-am rutinat şi mai mult. Spre deosebire de noi, Leonard Cohen pare că a îmblânzit timpul şi l-a întors în favoarea lui, din toate punctele de vedere.

Ring the bells that still can ring

"Ring the bells that still can ring..."

Anul trecut, la concertul din 21 septembrie, am rămas cu toţii uimiţi de vivacitatea lui Leonard Cohen care, la 74 de ani, umplea un stadion şi cânta mai mult două ore absolut impecabil (după cum scriam aici). Anul ăsta, Cohen a fost neschimbat şi a oferit un concert şi mai bun, din cel puţin două puncte de vedere. În primul rând, playlistul a fost adăugit (în afară de „Democracy” a cântat tot ce a cântat şi anul trecut, plus „Lover, Lover, Lover”, „Waiting for a Miracle”, „Boogie Street”), iar întinderea concertului pe trei ore (cu o pauză de un sfert de oră) a lăsat mai mult loc de desfăşurare excelenţilor instrumentişti care-l însoţesc pe Cohen în turneu. Trebuie neapărat să-l menţionez aici pe spaniolul Javier Mas, patriarhul „double-six-ului”, care arată ca un lăutar al Mafiei siciliene şi care a făcut un solo în deschidere la „Bird on the Wire” de plângeau glandele lacrimale!

It is in love that we are made, in love we disappear...

"It is in love that we are made, in love we disappear..."

În al doilea şi cel mai frumos rând, spre deosebire de anul trecut, pe scenă a urcat Sharon Robinson, care cântă cu Cohen de 30 de ani şi care e coautoare a mai multor piese ale lui Cohen, printre care „Everybody Knows”, „Waiting for a Miracle” şi superba „Alexandra Leaving”. Sharon Robinson a făcut backing vocals şi, mai ales, a cântat dumnezeieşte o versiune soul a piesei „Boogie Street”, pe care Cohen a trecut în plan secund.

Despre Cohen însuşi ce se mai poate zice? E elegant ca un vampir, iar vocea lui sună mai bine ca niciodată. Piesele care i-au adus faima de „cântăreţ al angoaselor” respiră acum un aer de înţelepciune. Când a cântat „Halleluja ” şi „Famous Blue Raincoat” am avut sentimente aproape religioase. Fusesem avertizaţi: Cohen a zis că nu se ştie când ne mai vedem, aşa că ne dă totul. Nu au fost vorbe goale. Mulţumesc, domnule Cohen!

Zelos, reabilitarea trecea…

Septembrie 4, 2009

Centrul istoric al Bucureştiului e o rană. Acolo unde ar trebui să fie miezul vieţii cultural-artistice, esenţa turistică a oraşului şi buricul gastronomic al Capitalei – ei bine, în locul tuturor acestor concepte de civilizaţie e o groapă.

Înainte de a fi o rană, centrul istoric al Bucureştiului e o ruşine. De anul trecut, în locul Lipscanilor este un şanţ imund, mediul natural al gunoaielor şi al câinilor vagabonzi. Mie unuia mi-a fost mereu ruşine când am trecut pe acolo. Nimeni nu mai ştie când a început ceea ce pompos se numeşte „reabilitarea centrului istoric al Capitalei”; ideea e că, de aproape un an, lucrările au fost lăsate în paragină. Autorităţile pot invoca faptul că s-a reziliat contractul cu firma incapabilă şi că s-a organizat o nouă licitaţie, ceea ce a necesitat timp. Dar eu ştiu din experienţe proprii că un om aflat într-o poziţie măricică de putere (recte, primatul Oprescu), dacă vrea să facă ceva cu adevărat, o face. Nu într-un an, ci într-o lună.

Săptămâna trecută am mers din nou în zona Lipscani, pe care mă aşteptam să o găsesc la fel de dezolantă. Surpriză: se lucra în draci! Zeci de muncitori cu lopeţi şi târnacoape săpau şi nivelau,  utilajele duduiau, se montau ţevi, cabluri – ce mai, zarvă mare. „Deci, se poate!”, mi-am zis.

Macaroana entuziasmului mi-a fost secţionată chirurgical când, lângă Banca Naţională, am văzut adevăratul motiv al iureşului reabilitant: domnul Oprescu era în vizită de lucru. Înconjurat de ingineri, primarul le asculta explicaţiile competente şi trăgea din ţigară cu un aer sapient. Cu o seară înainte, îl văzusem la televizor cu acelaşi discurs populist, răspunzând aiurea la întrebări concrete, cabotin şi patetic. (L-am intervievat şi eu pe doctorul Oprescu în urmă cu nişte ani şi mi-a plăcut atunci de el, pentru că părea un om care nu se ascunde după cireş; nu ştiu dacă s-a schimbat el în rău sau m-am deşteptat eu în bine…). Aşadar, coincidenţă!, în preambulul cursei pentru Preşedinţie, domnul Oprescu a trecut la treabă, după ce, într-un an de zile, s-a remarcat doar prin cârnatul-record şi prin nişte iniţiative elucubrante.

Am trecut  şi ieri pe Lipscani. După cum mă aşteptam, verva se atenuase şi se muncea cam aşa:

Nu e tocmai rău că în sfârşit s-au reluat lucrările la centrul istoric, dar mă enervează adevăratul motiv: nu pentru că domnului Oprescu îi e ruşine cu groapa de gunoi din mijlocul Bucureştiului, ci pentru că, în caftul electoral, dă bine să „reabilitezi”, mai ales dacă în ultima vreme n-ai „abilitat” nimic.

In Flames, varianta de avarie

Martie 31, 2009

Aşteptam un concert In Flames în România de aproape 10 ani, când albumul „Clayman” mi-a sunat plăcut în urechi, într-o perioadă nefastă a vieţi mele. În 2005, după ce am văzut DVD-ul lor „Used and Abused – In Live We Trust”, pofta de a merge la concert mi s-a acutizat. Aşa că nu puteam decât să mă bucur, după cum am mai spus aici, când am aflat că In Flames vor concerta şi la Bucureşti.

Ce-i drept, eram un pic reticent, după ce am auzit acum două luni că Jesper Strömblad, chitaristul fondator al trupei, s-a internat la dezalcoolizare şi că va lipsi din turneul actual. Mă rog, trupa angajase un chitarist bunicel să-i ţină locul lui Jesper, aşa că problema nu părea să fie prea mare. Mai ales că show-ul era la Arenele Romane, excelente pentru un concert In Flames, cu tot tacâmul – sunet, lumini, pirotehnie.

Prima dezamăgirea fost când am văzut cu surpindere că în Arene fusese instalat un cort demn de „Festivalul Berii”, în care fusese montată o scenă modestă şi nişte lumini departe de a fi spectaculoase. Înţeleg raţiunile organizatorilor (Events) pentru desfăşurarea concertului în cort (vremea putea să fie proastă, sonorizarea pentru asemenea incinte e mai ieftină etc.), dar cred că publicul trebuia să fie anunţat din timp în privinţa condiţiilor în care urma să aibă loc evenimentul.

Cortul ruşinii

Cortul ruşinii

A doua dezamăgire au fost trupele româneşti din deschidere, L.O.S.T. şi Snapjaw (las la o parte faptul că Godmode, a trei trupă românească de pe afiş, nu a mai cântat – nici aici organizatorii nu au simţit nevoia să ne ţină la curent). Nu formaţiile în sine mi-au displăcut, ci prostul obicei ca, în România, soundcheck-ul trupelor din deschidere să se facă în timpul alocat cântării. E destul de greu să mai aprecizi o trupă (mai ales una undergound) după ce auzi cum îşi reglează sunetul timp de o jumătate de oră, cu bătăi enervante în tobă şi cu probe de microfon („doi-zece” a fost înlocuit cu „psycho”).

Jumătate din In Flames - varianta de criză

Jumătate din In Flames - varianta de criză

Însă marele neajuns al concertului l-am descoperit când In Flames au urcat pe scenă: trupa nu avea decât un chitarist! Între două piese, vocalul ne-a anunţat că înlocuitorul lui Jesper a avut ceva probleme acasă, aşa că n-a putut să vină. Mare ghinion pe noi, mi-am zis, pentru că la Sofia, cu o seară înainte, In Flames cântaseră în formulă completă… Lipsa celei de-a doua chitări s-a simţit foarte rău la solouri şi la bucăţile cu chitări în terţă (care sunt destul de multe).

Anders

Anders Fridén, călare pe situaţie

Părţile bune ale concertului au fost două: prestaţia trupei şi reacţia publicului. In Flames în formulă de patru a sunat mai bine decât majoritatea trupelor româneşti în schemă completă! Chitaristul Björn Gelotte a cântat şi o parte din partitura lui Jesper, plus solourile; bassistul Peter Iwers, o namilă cu alură de viking, cântă fără pană pe un bass cu 6 corzi; bateristul Daniel Svensson a fost la locul lui; un mare plus pentru frontmanul Anders Fridén, pe care l-a ţinut vocea mai bine decât în alte concerte şi care a interacţionat excelent cu publicul. Una peste alta, suedezii s-au arătat foarte profesionişti.

Peter Iwers, Colosul din Gothenburg

Peter Iwers, Colosul din Gothenburg

Publicul (să tot fi fost 2.000 de oameni) i-a primit foarte bine şi a reacţionat energic la piesele de rezistenţă – „Cloud Connected”, „Only for the Weak” şi „My Sweet Shadow”. Spre deosebire de concertele recente din Bulgaria şi Croaţia, prestaţia In Flames a fost mai scurtă şi, având în vedere lipsa chitaristului, s-a renunţat la unele piese („Episode 666”, „The Mirror’s Truth”) în favoarea altora („Touch of Red”, „Egonomic”). Pentru rigoare, iata playlistul complet:

1. Pinball Map / 2. Delight and Angers / 3. Drifter / 4. Colony / 5. The Hive / 6. Cloud Connected / 7. Alias / 8. Move through Me / 9. Only for the Weak / 10. Touch of Red / 11. Disconnected / 12. Come Clarity / 13. The Quiet Place / 14. Egonomic / 15. Trigger / 16. Take this Life / 17. My Sweet Shadow.

Björn Gelote, un chitarist cât doi

Björn Gelote, un chitarist cât doi

În concluzie, un concert OK, dar un eveniment ratat.

Aici aveţi mai multe pozei făcute de mine la concert. Scuzaţi calitatea, dar spaţiul din faţa scenei rezervat fotografilor era meschin; în plus, un domn de la pază ne tot obliga să stăm cât mai jos pe timpul celor trei piese când am avut voie să fotografiem.

Bucureşti-Sibiu, dus-întors

Martie 29, 2009

Din scurta călătorie la Sibiu am ales 6 fotografii:

Munţii Făgăraş din România, nu din Noua Zeelandă

Piaţa Mare din Sibiu

Piaţa Mare din Sibiu

Pe o străduţă din Centrul Istoric

Pe o străduţă din Centrul Istoric

Curtea interioară a Primăriei

Curtea interioară a Primăriei

Cel mai atre graffiti ever

Cel mai tare graffiti ever

Munţii Bucegi, unde încă nu a venit primăvara

Munţii Bucegi, unde încă nu a venit primăvara

Partea frumoasă a călătoriei s-a încheiat la Ploieşti, la întoarcere. Pe marginea căii ferate, până la Bucureşti, sunt câmpuri întregi de gunoaie. Nu vorbesc despre pungi şi pet-uri aruncate ici-colo, ci despre tone de gunoi din care pasc cai. Asta n-am vrut să fotografiez. Dar dacă vreţi vreodată să emigraţi şi mai aveţi o mică îndoială că nu faceţi ce trebuie, luaţi trenul până la Ploieşti şi uitaţi-vă pe geam. That should do it.