Posted tagged ‘Oscar’

Nu aşa vreau să mi-l amintesc pe Kirk Douglas

Martie 1, 2011

De mult nu mi-a mai fost aşa milă de un om expus în faţa publicului ca de Kirk Douglas la ceremonia Oscarurilor de anul ăsta…

Sigur, înţeleg conceptul conform căruia „dacă e bătrân, arată ca Benjamin Button la naştere şi nici nu poate să vorbească nu înseamnă că nu mai e om”, dar să-l scoţi la produs la 94 de ani, după un atac cerebral (suferit, ce-i drept, acum 15 ani, dar ale cărui urme se văd trist), mi se pare o dovadă de cruzime.

Omul nu e senil, e coerent chiar, are simţul umorului, dar mie, ca spectator, mi-a fost greu să-l urmăresc – şi nu mă refer la faptul că avea nevoie de subtitrare, ci la disconfortul psihic pe care mi l-a provocat imaginea lui. Kirk Douglas merita un Oscar pentru unul dintre rolurile sale. Nu l-a primit niciodată. A primit, în schimb, un plic cu nominalizatele la cea mai bună actriţă în rol secundar şi câteva minute de glorie târzie. Nu avea nevoie de ele.

Premiul Oscar pentru cea mai bună criză

Februarie 28, 2011

Nicio surpriză la Oscaruri: regele a luat caimacul, incepţioniştii şi reţeliştii sociali au bifat şi ei matematic, iar la animaţie e deja al patrulea an la rând când câştigă un film Disney-Pixar, încât ar trebui schimbat numele categoriei…

Singurul premiu care mi-a stârnit oarece bucurie a fost pentru cel mai bun documentar. Am văzut săptămâna două dintre filmele nominalizate şi cu şanse mari la premiu. Restrepo urmăreşte un pluton al armatei americane staţionat în Afganistan, unde trebuie să ţină sub control o poziţie din munţi. Haotic, fără un fir narativ coerent şi cu personaje uşor imbecile (deh, materialul clientului…), Restrepo eşuează în a provoca sentimente sau măcar în a oferi o imagine inteligibilă asupra războiului.

Altfel stau treburile cu Inside Job, care expune mecanismele răspunzătoare pentru criza economică pornită din America – „filmul a cărui realizare a costat 20.000 de miliarde de dolari”, după cum scrie pe afiş. Alert, incisiv, fără obrăznicia lui Michael Moore, Inside Job reuşeşte să explice motivele crizei şi pe înţelesul celor care, ca şi mine, habar n-au cu ce se mănâncă împrumuturile subprime, obligaţiunile colaterale, derivativele şi alte şmecherii financiare.

Filmul e narat calm de Matt Damon şi conţine opinii ale unor experţi economici, foşti şi actuali oficiali ai instituţiilor financiare, ba chiar şi declaraţia unei matroane de bordel de lux de pe Wall Street. Sunt savuroase (dacă n-ar fi grave) dialogurile realizatorului cu reputaţi profesori de economie care dau din colţ în colţ atunci când sunt traşi la răspundere pentru legitimarea instrumentelor financiare dubioase, în condiţiile în care luau sume enorme de bani de la cei care trăgeau sforile.

Conform filmului, nici Obama – care a câştigat alegerile pe fondul crizei şi pe baza discursului împotriva celor responsabili – nu vrea să schimbe sistemul, de vreme ce s-a înconjurat de consilieri care au lucrat pentru Goldman Sachs şi alte firme care au zăpăcit lumea cu ingineriile lor financiare.

„Timp de zeci de ani, sistemul financiar american a fost stabil şi sigur. Dar ceva s-a schimbat. Industria financiară a întors spatele societăţii, a corupt sistemul politic şi a scufundat economia mondială în criză. Am evitat dezastrul cu costuri enorme şi acum ne revenim. Dar oamenii şi instituţiile care au provocat această criză sunt încă la putere, iar chestia asta trebuie să se schimbe. Ne vor spune că avem nevoie de ei, că ceea ce ce fac ei e prea complicat pentru înţelegerea noastră. Ne vor spune că situaţia nu se va repeta. Vor cheltui miliarde ca să lupte împotriva reformei. Nu va fi uşor. Dar sunt unele lucruri pentru care merită să luptăm”, spune Matt Damon la sfârşitul filmului.

Timp de zeci de ani, sistemul financiar american a fost stabil şi sigur. Dar ceva s-a schimbat. Industria financiară a întors spatele societăţii, a corupt sistemul politic şi a scufundat economia mondială în criză. Am evitat dezastrul cu costuri enorme şi acum ne revenim. Dar oamenii şi instituţiile care au provocat această criză sunt încă la putere, iar chestia asta trebuie să se schimbe. Ne vor spune că avem nevoie de ei, că ceea ce ce fac ei e prea complicat pentru înţelegerea noastră. Ne vor spune că situaţia nu se va repeta. Vor cheltui miliarde ca să lupte împotriva reformei. Nu va fi uşor. Dar sunt unele lucruri pentru care merită să luptăm

Cine-o bărbieri statuia?

Februarie 21, 2011

Carevasăzică, din perspectiva cârcotaşului, avem aşa:

deşteptul care, la strâmtoare, îşi documentează video supravieţuirea şi regretă că nu şi-a luat un briceag elveţian;

balerina care joacă alba-neagra cu ea însăşi, dar pierde în uralele publicului;

– drogatul  care sare pe geam direct în tomberon când maică-sa bate la uşă şi care merită mai multă atenţie decât boxerul de frac’su;

– fraudulosul încărcător-descărcător de idei în somn, al cărui titirez face diferenţa;

– cuplul de lesbiene intelectuale dat peste cap de hippiotul donator de spermă;

oratorul care demonstrează într-un mod total nefericit excelenta acustică oferită de Stadionul Wembley;

– nesimţitul de calculatorist a cărui găselniţă îi face pe unii să se trezească în toiul nopţii pentru a-şi admira fermele fruntaşe la depăşirea planului cincinal de flamingi;

– cowboyul sechestrat în grădiniţă de un urs roz;

– un alt cowboy, de data asta putred ca o vişină scoasă din alcool de o săptămână;

– în fine, rednecii care vânează  veveriţe în scopuri gastronomice.

Dacă habar n-aveţi ce înseamnă cele 10 chestii de mai sus, înseamnă că, pentru dumneavoastră, principala ştire de lunea viitoare o să fie legată de noul preşedinte al UDMR şi, posibil, noul premier.

Noi, ceilalţi, vom fi cu ochii pe statuetele aurite cu role de film în loc de postamente.

 

Misiune ingrată

Martie 30, 2010

Academia a vrut să premieze neapărat un film despre războiul din Irak? Păi nu Hurt Locker trebuia să ia Oscarul, doamnelorşidomnilor, ci The Messenger, care e cu o clasă, hai o clasă şi jumătate peste filmul domnei Cameron, ca altfel nu pot să-i zic regizoarei care l-a popularizat pe alde Keanu Reeves…

The Messenger e, după cum se vede mai sus, despre soldaţii care trebuie să facă munca psihologică cea mai grea: să se îmbrace în uniformă, să-şi afişeze decoraţiile şi să bată la uşa doamnei Smith ca să-i spună că Smith Jr. a călcat pe o bombă în Irak. Nu contează că mesagerii ăştia cu misiune ingrată sunt nişte terminaţi în viaţa de zi cu zi, beţivi (în cel mai bun caz) sau cu mintea defectă (cum e şi eroul din film), ei trebuie să se prezinte impecabil ca să livreze vestea funebră.

Băiatul din Hurt Locker care a fost nominalizat la Oscar e o glumă pe lângă Ben Foster, unu dintre cei mai fascinanţi actori care nu au făcut încă pasul spre prima ligă. Mi-a mai plăcut de el în 3:10 to Yuma, dar aici e magistral în rolul sergentului cu mintea în piuneze după experienţa din Irak. Nu-i vorbă, îl secondează Woody Harrelson (nominalizat şi el la Oscar, dar pe bune – alo, se aude acolo, în spate, la Academie?), dar Foster duce filmul în spate. Şi pe noi, spectatorii, care suntem îngreunaţi de cele câteva scene în care reacţia rudelor soldaţilor morţi ne cam încarcă la sentiment. Nu e uşor filmul, dar e de văzut neapărat.

Partea bună de la Oscaruri

Februarie 24, 2009

Oricât de nedrepte mi se par Oscarurile câştigate de „Slumdog Millionaire”, trebuie să recunosc că spectacolul ceremoniei de decernare a statuetelor e ceva magnific. Mi-am făcut un obicei de a-l urmări, de câteva ori în direct, de obicei înregistrat.

Mă mişcă până la lacrimi imaginile cu câştigătorii de-a lungul ediţiilor şi discursurile lor, comemorarea celor dispăruţi în anul trecut şi, bineînţeles, discursurile emoţionate ale noilor oscarizaţi.

Anul ăsta ceremonia a avut o mică creştere de audienţă faţă de 2008 (când a fost urmărită de cei mai puţini telespectatori din istorie), dar nu despre asta e vorba aici, ci despre momentele serii, care au fost, în opinia mea, următoarele:

– incredibila performanţă a prezentatorului Hugh Jackman (unul dintre actorii mei preferaţi) de la începutul ceremoniei, când a făcut un one man show de 7 minute

(plus un bonus de musical dansant cu Beyonce – jos pălăria, kangaroo Jackman!);

– ideea ca fiecare actor nominalizat să fie prezentat de un câştigător anterior la aceeaşi categorie;

– Jack Black, care a prezentat secţiunea animaţie, spunând că el joacă în fiecare an într-o producţie Dreamworks şi, cu banii câştigaţi, vine la Oscaruri şi pariază pe Pixar;

– Ben Stiller parodiindu-l pe Joaquin Phoenix, care a aparut la Letterman acum două săptămâni bărbos şi complet drogat;

– clipul cu stonerii din „Pineapple Express” care se uită la filmele nenominalizate (ce a slăbit grasul de Seth Rogen!);

– lacrimile din public la discursul familiei lui Heath Ledger.

Cine vrea să vadă ceremonia, o poate urmări online aici. Durează aproape trei ore, dar merită. Dacă ar fi şi câştigat „The Wrestler” şi Mickey Rourke…

Oscar de mahala

Februarie 23, 2009

Telenovela indiană însiropată abundent, colorată frumos şi ambalată bine sonor a fost vedeta Oscarurilor de azi-noapte.

Slumdog Milionarul

Slumdog Milionarul

„Slumdog Millionaire” a luat 8 Oscaruri, dintre care 3 importante – pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor şi cel mai bun scenariu adaptat. După părerea mea, nu a meritat niciunul dintre aceste Oscaruri mari: era cel mai slab din categoria celor mai bune filme, Ron Howard a realizat o performanţă regizorală mult mai solidă cu „Frost / Nixon”, iar „The Curious Case of Benjamin Button” ar fi trebuit să câştige la scenariu adaptat. Celelalte 5 Oscaruri ale Slumdogului (imagine, montaj , sunet, coloană sonoră şi melodie) sunt cât de cât meritate.

Sean Penn a luat statueta pentru cel mai bun rol masculin („Milk”), deşi tare mult mi-aş fi dorit să câştige Mickey Rourke , nu pentru că nu cred să mai aibă vreodată şansa asta, ci pentru că pur şi simplu a făcut un rol extraordinar în „The Wrestler”. Interpretarea lui Sean Penn e foarte buna, recunosc, dar, doamnelor şi domnilor din Academie, nu aţi lăcrămat la zbuciumul sufletesc şi fizic al bătrânul Mickey?

Kate Winslet a luat Oscarul pentru rolul principal feminin din „The Reader”, deşi intepretarea ei din „Revolutionary Road” e mai nuanţată.

La roluri secundare au luat, predictibil şi relativ corect, Heath Ledger (post-mortem pentru „The Dark Night”) şi Penelope Cruz („Vicky Cristina Barcelona”).

Kate, Sean, Penelope

Kate, Sean, Penelope

Anul ăsta, Academia de Film a rezonat la exotism şi a trecut cu vederea rigurozitatea. 8 Oscaruri pentru Slumdog – o victorie mare pentru multiculturalism, o înfrângere mică pentru film.

Lista tuturor câştigătorilor o găsiţi aici.