Best of 2010

Inspirat de maestrul Biro, am tras şi eu o linie tardivă peste 2010 şi mi-au ieşit următoarele podiumuri:

Film

1. Inception. Blockbuster în straturi, privit iniţial cu suspiciune de industria hollywoodiană şi acuzat că ar fi prea complicat pentru devoratorii de popcorn. De văzut neapărat şi Insheeption, spoof-ul din South Park.

2. Kick-Ass. Cea mai subversivă comedie (?) a anului, violentă şi strigătoare la cer.  Una dintre plăcerile vinovate pe care mi le asum.

3. Eu când vreau să fluier, fluier. În mare parte datorită lui George Piştereanu, a cărui interpretare e devastator de naturală şi puternică.

Seriale

1. Extras. Recomandat la o bere de mai sus menţionatul zombiolog. Hands down, cel mai bun serial făcut vreodată. 12 episoade plus un Christmas Special, o grămadă de vedete care au acceptat să se joace pe ele însele în registre ridicole (Ben Stiller, Kate Winslet, Orlando Bloom, Robert de Niro etc.), umor britanic uşor grosier, dublat de sensibilitate lăcrămoasă. Sunt fan Ricky Gervais.

2. How I Met Your Mother. Dacă auziţi prin jur „legen- … wait for it … -dary!”, să ştiţi că de aici e. Un fel de Friends adus la zi şi ceva mai caustic.

3. Grey’s Anatomy. Pentru ultimul episod al sezonului din vară, când distribuţia se reduce după ce intră unul cu un pistol în spital. Aşa se face un final de sezon!

Cărţi

1. Radu Pavel Gheo – Noapte bună, copii!. Despre pierderea inocenţei, cu nostalgii şi realitate dură, despre Banat, Moldova şi America, despre bine şi rău dincolo de oameni. Unii zic că ar fi romanul unei generaţii, eu habar n-am ce e aia, dar pentru mine a fost o carte minunată.

2. Mihai Barbu – Vând kilometri. Mihai mi-e prieten, conţinutul cărţii îl ştiam de pe mongolia.ro, dar faptul că povestea călătoriei motorizate e acum între coperţi, cu pozele de rigoare, m-a umplut de bucurie.

3. Stieg Larsson – Millennium. Nu e o capodoperă, dar e scrisă brici, bine dozată şi se citeşte compulsiv.

Muzică

1. Seventh Wonder – The Great Escape. Progresiv epic, foarte melodios şi suficient de complicat cât să dai cu basca de pământ, mai ales când auzi ce voce are Tommy Karevic.

2. James LaBrie – Static Impulse. Supriza anului, nimeni nu se aştepta ca sclifositul de la Dream Theater să scoată un album forjat cu iz modern de Göteborg.

3. Avantasia – Angel of Babylon & The Wicked Symphony. Din două albume bunicele de power metal se pot strânge suficiente piese pentru unul foarte bun, mai ales când ai invitaţi o duzină de vocali meseriaşi.

Dio cântă dincolo

Ronnie James Dio a trecut aseară prin check-out. Avea un bilet dus şi puţin bagaj. Ce era mai important ne-a lăsat nouă.

Ronnie James Dio (10.07.1942 - 16.05.2010)

Omuleţul ridat şi cu pletele rare a scris capitole întregi din istoria heavy metal – mai întâi alături de Ritchie Blackmore în Rainbow, apoi cu Black Sabbath şi pe cont propriu.

În vara asta urma să vină la Bucureşti pentru a doua oară, de data asta cu Heaven & Hell, un Black Sabbath bazat pe muzică, nu pe circul lui Ozzy. Cancerul nu l-a păsuit ca să-şi ducă la capăt un ultim turneu.

O voce mare într-un trup mic a plecat să ridice curcubee în întunericul de dincolo. Drum bun, Dio, mulţumim pentru muzică!

Brief

Cu plăcere raportez că în weekendul ăsta am participat la următoarele acţiuni:

* preview la numărul 2 al Decât o Revistei (aşa o fi acordul gramatical?). Aglomeraţie, multă lume „urbană”, câţiva cunoscuţi, dulciuri de casă foarte bune, două pisici ale incintei (Verde Cafe, în zona Vasile Lascăr – Tunari). Decât o Revista apare în două săptămâni şi printre fetele de pe copertă e şi Maria.

* conferinţa Explore Camino, unde nişte oameni care au făcut pelerinajul de 800 km pe jos sau pe bicicleta ne-au povestit cum e. Cel mai tare a fost Richard Reese, un trainer olandez care trăieşte în România şi care a dat toate detaliile tehnice şi pragmatice ale drumului cu bicicleta pe traseul spaniol.

* animaţia How to Train Your Dragon 3D la cinema, care a fost peste medie. Iniţial n-am fost prea încântat să merg la 3D, mai ales după experienţa nefericită cu Alice in Wonderland, la care s-a văzut foarte întunecat (The Light Cinema). La Cinema City a fost OK, aşa că am putut să mă bucur liniştit de film, care a avut proporţii rezonabile de umor, efecte speciale, şantaj emoţional şi didacticism.

* bonus, duminică l-am băgat pe Dudu într-o amplificare adevărată după mai bine de o lună de pauză. Am tras o repetiţie cu un domn tobar la prima vedere, alături de cei 2 chitarişti cu care cânt de 1 an.  Ne-am cam ieşit din mână, dar asta se rezolvă cu repetiţiile. N-a fost rău.

Cam atât. A, şi am terminat Medal of Honor Airborne – brici! -, şi am văzut The Manchurian Candidate – slab.

Soloistul

Am reuşit să ascult şi eu, la câteva luni după lansare, albumul solo al chitaristului  Cristi Gram de la Phoenix. Mai există câteva albume instrumentale ale chitariştilor români (Adi Manolovici, Nicu Patoi & Platonic Band), dar State of Mind al lui Cristi Gram mi se pare de departe cel mai bun.

L-am remarcat pe Gram la sfârşitul anilor ’90, când, pe scena Festivalului „Posada” de la Câmpulung Muscel, a cântat o piesă Dream Theater alături de trupa sa din Petroşani. Peste câţiva ani l-am cunoscut personal la Festivalul „Om Rău” pe care caricaturistul Ion Barbu îl organiza la Petrila. Am discutat atunci despre pasiunea noastră comună – Dream Theater – şi despre planurile lui muzicale. Mi-a spus că urma să se mute la Bucureşti, unde avea să cânte cu Talisman. Apoi m-am bucurat când a ajuns la Phoenix şi l-am admirat la workshopurile M&C Musical (Cristi Gram este, alături de Rareş Totu, artist oficial pentru România al celebrei mărci de chitări Ibanez).

Muzica de pe State of Mind aduce, cum era şi normal, a Dream Theater şi a Liquid Tension Experiment, un progresiv instrumental de primă clasă, dar am sesizat şi influenţe Satriani pe alocuri. Una dintre găselniţele de bine ale albumului sunt instrumentele clasice cu coarde (violă şi violoncel), care dau o culoare în plus solourilor lui Cristi. Care solouri sunt demenţiale, executate la virgulă. Dar nu solourile sunt principalul atu al albumului, ci compoziţia, care trece lejer de la pasaje metal la armonii calde, de la faze semiacustice la shred electric, de la ritmuri standard la matematică pe note muzicale.

Pe Cristi îl puteţi vedea live cu Phoenix deocamdată, dar sper să mai concerteze şi singur şi să mai scoată albume solo. Are de unde.

Idolul suedez cântă rock

Erik Grönwall, despre care scriam mai deunăzi, a câştigat aseara „Swedish Idol 2009”. Mic om, mare voce!

În corzi. Vocale

Erik Grönwall are 21 de ani şi s-a calificat în finala „Swedish Idol 2009”, pe lângă care „Megastarul” nostru pare „Zilele comunei Frecăţei”.

Grönwall ăsta are o voce de rupe şi se mişcă lejer printr-o varietate de stiluri – până acum a cântat, în concurs, Beatles, Robbie Williams, Kiss, Bon Jovi, Michael Jackson etc.

Ia urmăriţi-l cum cântă Queen, dar mai ales Iron Maiden:

Finala e vinerea asta.

Puţină lumină

În tot tăvălugul ăsta politic (deşi, mă întreb, mai e ceva politică în chestia asta?), avem nevoie de o clipă de calm şi de puţină lumină.

Clipul e de pe DVD-ul „Live in Europe” al supergrupului Transatlantic, format din Neal Morse (ex-Spock’S Beard), Mike Portnoy (Dream Theater), Pete Trewavas (Marillion) şi Roine Stolt (The Flower Kings), plus, în înregistrarea asta, Daniel Gildenlöw (Pain of Salvation).

Secţia ritmică

Din negura vremurilor (se prea poate să fi fost aprilie-mai) vin două poze de la repetiţii, în care secţia ritmică, această bielă-manivelă rock, se concentrează ca să iasă balansul…

…, după care se bucură de un moment de relache:

Pozele sunt făcute de domnul Gabi Bordeianu, să-i trăiască familia!

Resistance is kinda futile…

Ieri a fost lansat „The Resistance”, noul album Muse – singura trupă de alternative-brit-smth care îmi place. Mă rog, n-a fost dragoste la prima vedere, ci am aprofundat muzica lor după concertul din 2007 din România, care m-a lovit fix unde trebuie, adica la receptaculii auditivi. Prima oară am căzut pe spate la piesele lor „grele” („Hysteria” si „Stockholm Syndrome”,), apoi m-am apropiat de cele mai „gândite” („Map of the Problematique”) şi, normal, de cele comerciale („Starlight”, „Feelin’ Good”), că oameni suntem…

1. „Uprising” – 5:04
2. „Resistance” – 5:46
3. „Undisclosed Desires” – 3:55
4. „United States of Eurasia (+Collateral Damage)” – 5:47
5. „Guiding Light” – 4:13
6. „Unnatural Selection” – 6:54
7. „MK Ultra” – 4:06
8. „I Belong to You (+Mon Cœur S’ouvre à Ta Voix)” – 5:38
9. „Exogenesis: Symphony Part 1 (Overture)” – 4:18
10. „Exogenesis: Symphony Part 2 (Cross-Pollination)” – 3:56
11. „Exogenesis: Symphony Part 3 (Redemption)” – 4:36

Aveam aşteptări mari de la albumul ăsta, mai ales că ştiam că o să fie un album conceptual. Acesta e motivul pentru care credeam că o să fie plin de faze progressive evidente şi, dacă nu ceream prea mult, ceva distors ordonat pe chitară. M-am înşelat.

Prima piesă, „Uprising” e un excelent opener: catchy, simpluţă, energizantă, fără complicaţii, impecabilă din punct de vedere compoziţional. Trec peste faptul că ar fi mers o chitară mai agresivă – care lipseşte, de altfel, pe tot albumu. Oricum, Muse live sună mai rock decât pe disc.

Piesa-titlu, „The Resistance”, este şi favorita mea de pe acest album: compoziţie cerebrală, 100% Muse, cu un refren memorabil şi instrumentaţie inspirată.

Dau skip la „Undisclosed Desire” – o melodie infectă, aproape disco – şi ajung la „United States of Eurasia”, pe care se simte pentru prima oară orchestra simfonică pe care Muse au folosit-o la înregistrări. Simt influenţe Queen, plus o temă orientală. Per total, OK.

Ei, cam aici se termină albumul ăsta pentru mine. Următoarele 4 piese sunt insignifiante, iar aşa-zisa simfonie în trei părţi de la final e plictisitoare, mai ales că Matt Bellamy arpegiază abuziv la pian.

„The Resistance” nu e chiar de aruncat. Pentru mine, primele două piese salvează restul albumului. Dacă e să-i văd pe Muse live din nou, abia aştept să mă manifest pe „Uprising”:

Sincerely, L. Cohen

Cât de diferit trece timpul peste oameni… În ultimul an, majoritatea dintre noi am îmbătrânit cu cel puţin 12 luni, am gustat din criză şi nu ne-a plăcut, ne-am şubrezit, ne-am acrit şi ne-am rutinat şi mai mult. Spre deosebire de noi, Leonard Cohen pare că a îmblânzit timpul şi l-a întors în favoarea lui, din toate punctele de vedere.

"Ring the bells that still can ring..."

Anul trecut, la concertul din 21 septembrie, am rămas cu toţii uimiţi de vivacitatea lui Leonard Cohen care, la 74 de ani, umplea un stadion şi cânta mai mult două ore absolut impecabil (după cum scriam aici). Anul ăsta, Cohen a fost neschimbat şi a oferit un concert şi mai bun, din cel puţin două puncte de vedere. În primul rând, playlistul a fost adăugit (în afară de „Democracy” a cântat tot ce a cântat şi anul trecut, plus „Lover, Lover, Lover”, „Waiting for a Miracle”, „Boogie Street”), iar întinderea concertului pe trei ore (cu o pauză de un sfert de oră) a lăsat mai mult loc de desfăşurare excelenţilor instrumentişti care-l însoţesc pe Cohen în turneu. Trebuie neapărat să-l menţionez aici pe spaniolul Javier Mas, patriarhul „double-six-ului”, care arată ca un lăutar al Mafiei siciliene şi care a făcut un solo în deschidere la „Bird on the Wire” de plângeau glandele lacrimale!

"It is in love that we are made, in love we disappear..."

În al doilea şi cel mai frumos rând, spre deosebire de anul trecut, pe scenă a urcat Sharon Robinson, care cântă cu Cohen de 30 de ani şi care e coautoare a mai multor piese ale lui Cohen, printre care „Everybody Knows”, „Waiting for a Miracle” şi superba „Alexandra Leaving”. Sharon Robinson a făcut backing vocals şi, mai ales, a cântat dumnezeieşte o versiune soul a piesei „Boogie Street”, pe care Cohen a trecut în plan secund.

Despre Cohen însuşi ce se mai poate zice? E elegant ca un vampir, iar vocea lui sună mai bine ca niciodată. Piesele care i-au adus faima de „cântăreţ al angoaselor” respiră acum un aer de înţelepciune. Când a cântat „Halleluja ” şi „Famous Blue Raincoat” am avut sentimente aproape religioase. Fusesem avertizaţi: Cohen a zis că nu se ştie când ne mai vedem, aşa că ne dă totul. Nu au fost vorbe goale. Mulţumesc, domnule Cohen!